Cunosc o femeie care, în tinereţe, s-a mutat din satul natal, la Reşiţa. Avea 32 de ani şi Reşiţa era „Cetatea de Foc” în care, conform poeţilor (şi ziarelor), muncitorii plămădeau oţelul fierbinte ca pe aluatul de pâine, dând ţării tone de oţel pe cap de locuitor. Pe atunci era promiţător să îţi găseşti rostul la Reşiţa, oraş care creştea într-un an cât alţii în şapte, unde se înălţau cartiere noi de blocuri pentru muncitori, ingineri şi tehnicieni, cele mai înaintate clase ale societăţii socialiste. Femeia a venit împreună cu doi copii şi cu soţul ei, care şi-a găsit imediat un loc de muncă în secţia Laminoare a combinatului siderurgic. Femeia, nu făcea parte din cele mai înaintate clase, fusese ţărnacă, lucrase ogorul la C.A.P., iar la Reşiţa a devenit casnică. Mai toate nevestele din clasele înaintate erau, pe atunci, casnice. Fiindcă salariul claselor înaintate era considerat satisfăcător, iar femeia era bună de ţinut acasă. Era folositoare. Făcea de mâncare soţului şi copiilor, îi spăla, îi îmbrăca, făcea lecţiile cu copiii, mergea la şedinţele cu părinţii. Tatăl, nu avea timp de astfel de activităţi auxiliare, el construia socialismul, făcea şi ore suplimetare, şi muncă patriotică, participa la şedinţele de partid şi de sindicat. Când era pe acasă, mereu meşterea câte ceva. Erau atâtea de reparat! Femeia n-a construit socialismul direct şi nemijlocit, dar, avea grijă de noua generaţie a societăţii socialiste. Nu s-a adaptat. A rămas închisă în casă toată viaţa, iar relaţiile ei se mărgineau la discuţii sporadice cu vecinii. Pe măsură ce îmbătrânea, îi plăcea să povestească tot mai mult. Toate poveştile ei erau depre frumuseţea muncii pământului, despre minunata prietenie cu fetele din sat, cu care mergea la semănat, la prăşit, la secerat. Secerişul, după cum îi spune şi numele, se făcea cu secera, să nu se scuture şi să nu se risipească boabele coapte. La capitolul prietenie, din când în când, intrau şi poveştile despre balurile de la sfârşit de săptămână, unde băieţii îşi căutau viitoarele soţii. Concurenţa era mare, iar cei mai buni dansatori aveau cele mai bune şanse.
Timp de 89 de ani, femeia n-a călcat într-un spital, decât la naşterea copiilor şi în vizită. Îi făcea plăcere să amintească de faptul că are o sănătate de fier. Acum, însă, la 91 de ani, are deja doi ani de umblat prin spitale. Patru operaţii, o mână ruptă, cealaltă luxată. Este în continuare lucidă, dar e foarte slăbită. I-au rămas poveştile. Despre munca pe câmp. Se plânge, e supărată că nu mai poate să muncească. Sunt bătrână, dar ştiţi ce-mi lipseşte, ştiţi de ce îmi este dor? De lucru!
Soţul i-a murit de mult, mai povesteşte şi despre el, în general, de bine. Copiii sunt pe la casele lor, zice că sunt foarte ocupaţi. Zilnic, o vizitează o femeie, asistent social, să o ajute, să mai… povestească. Zicea că nu vrea să se mute în ruptul capului la vreunul din ei. Poate doar când nu se va mai putea ridica din pat. În apartamentul ei toate lucrurile îi sunt la îndemână. Dacă plec din casa mea o să mor, mai spunea.
În urmă cu două zile, seara târziu, se culcase, i-a luat foc apartamentul. De la un scurt-circuit. A ars camera mare, adică sufrageria. Camera mică, dormitorul, e bine, doar puţin afumat. Ea a înghiţit ceva fum, dar, a scăpat teafără. I-a ars o treime din viaţă, cu tot cu mobilă, haine, fotografii… I-au rămas poveştile de până la 30 de ani. Sunt poveşti despre „grădina raiului”, un loc în care oamenii munceau, râdeau şi dansau!
O cunosc foarte bine pe femeia aceea. În urmă cu mulţi ani, am venit împreună cu ea la Reşiţa.
Cunosc o femeie care, în tinereţe, s-a mutat din satul natal, la Reşiţa. Avea 32 de ani şi Reşiţa era „Cetatea de Foc” în care, conform poeţilor (şi ziarelor), muncitorii plămădeau oţelul fierbinte ca pe aluatul de pâine, dând ţării tone de oţel pe cap de locuitor. Pe atunci era promiţător să îţi găseşti rostul la Reşiţa, oraş care creştea într-un an cât alţii în şapte, unde se înălţau cartiere noi de blocuri pentru muncitori, ingineri şi tehnicieni, cele mai înaintate clase ale societăţii socialiste. Femeia a venit împreună cu doi copii şi cu soţul ei, care şi-a găsit imediat un loc de muncă în secţia Laminoare a combinatului siderurgic. Femeia, nu făcea parte din cele mai înaintate clase, fusese ţărnacă, lucrase ogorul la C.A.P., iar la Reşiţa a devenit casnică. Mai toate nevestele din clasele înaintate erau, pe atunci, casnice. Fiindcă salariul claselor înaintate era considerat satisfăcător, iar femeia era bună de ţinut acasă. Era folositoare. Făcea de mâncare soţului şi copiilor, îi spăla, îi îmbrăca, făcea lecţiile cu copiii, mergea la şedinţele cu părinţii. Tatăl, nu avea timp de astfel de activităţi auxiliare, el construia socialismul, făcea şi ore suplimetare, şi muncă patriotică, participa la şedinţele de partid şi de sindicat. Când era pe acasă, mereu meşterea câte ceva. Erau atâtea de reparat! Femeia n-a construit socialismul direct şi nemijlocit, dar, avea grijă de noua generaţie a societăţii socialiste. Nu s-a adaptat. A rămas închisă în casă toată viaţa, iar relaţiile ei se mărgineau la discuţii sporadice cu vecinii. Pe măsură ce îmbătrânea, îi plăcea să povestească tot mai mult. Toate poveştile ei erau depre frumuseţea muncii pământului, despre minunata prietenie cu fetele din sat, cu care mergea la semănat, la prăşit, la secerat. Secerişul, după cum îi spune şi numele, se făcea cu secera, să nu se scuture şi să nu se risipească boabele coapte. La capitolul prietenie, din când în când, intrau şi poveştile despre balurile de la sfârşit de săptămână, unde băieţii îşi căutau viitoarele soţii. Concurenţa era mare, iar cei mai buni dansatori aveau cele mai bune şanse. 
RSS Feed