Articol

Stăteam, ieri, de vorbă cu poetul Iacob Roman şi cu medicul Jozsef Racz, acesta fiind şi el poet, dar şi pictor. Amândoi interlocutorii sunt personaje de poveste, cu o extraodrinară cultură generală, cu o memorie de invidiat, mai ales Iacob. Despre Iacob Roman, Ioji Racz spune că are o memorie, nu de elefant, ci mult mai mare, o memorie de mamut lânos! Aşadar, cu cei doi, poţi face vaste incursiuni în istorie, în istoria literară, în arte, în filozofie şi ştiinţe. N-ai treabă, nu te plictiseşti, iar dacă greşeşti cumva, nu caută pe Google, ci vin cu exemple şi citate tot din memorie, astfel încât să pună lucrurile în matca lor adevărată. Cu siguranţă nu sunt nişte inivizi perfecţi, au şi ei, ca tot omul, prejudecăţile lor, o anumită atitudine faţă de lume şi viaţă, formată în familie, undeva în raiul ancestral, în memoria genetică. Iar acolo, în acea zonă, în care gândurile nu sunt gândite, ci, ne sunt date, aşa cum ne sunt date mâinle şi picioarele, suntem destul de diferiţi. Motiv bun de dispută şi confruntare. Aşa deci, eram eu, între cei doi gânditori, individul cu memoria cea mai precară.

Şi, zice Iacob Roman că tot românul s-a născut poet. În plus, a afirmat că în interbelic românii au scris cea mai bună poezie din lume! Desigur, a venit cu o cascadă de exemple, cu poeţi şi citate din poeţi, cu versuri strălucitoare! Nici vorbă să-l contrazici pe Iacob Roman! Că n-ai destulă memorie ca să vii cu contraexemple. Dar, l-am întrebat dacă ştie de unde vine vorba aceasta cu românul născut poet, dacă e o etichetă veche, modernă sau postmodernă. Nu ştia. E o vorbă, cine ştie de unde vine! Şi mi-am adus aminte că în romanul „Dicţionarul khazar”, de Milorad Pavić, publicat în 1984, la Belgrad, scriitorul sârb îl citează pe un dregător turc, din Evul Mediu, cred că de pe la 1600, astfel:

„În Valahia tot omul se naşte poet, trăieşte ca un hoţ şi moare ca un vampir”!

Cum spuneam, memoria mea nu se compară cu a celor doi interlocutori, aşa că, am greşit citatul, spunând că românul trăieşte ca un haiduc. Ceea ce, să recunoaştem, nu e prea departe de termenul de hoţ. Depinde de care parte a puştii haiducului te găseşti!

Şi, mai departe am încercat să stabilim dacă această etichetă, desigur relativă, dar, care tot se sprijină pe ceva, i se mai potriveşte şi românului de astăzi. N-am ajuns la vreo concluzie, căci am intrat adânc pe cărările istorice ale haiduciei. Însă, astăzi, ca să pun adevărul în matcă, am scris cele de faţă, cu citatul corect. Şi mai spun, dacă aşa o fi trăit românul, haiduc sau hoţ, de-a lungul vremurilor, cum l-au etichetat alte popoare, înseamnă că românul a avut tot timpul o gâlceavă cu autorităţile. Fiindcă şi autorităţile, turce, austriece, fanariote, ungureşti, româneşti, l-au prăduit şi s-au comportat ca un duşman al românului. Şi aşa l-au apucat dracii, de s-a lăsat românul de poezie şi s-a apucat de haiducie! Numa' zic!