Articol

În Paris, oraşul luminii, iubirii şi al chansonetei trăiesc 3.000 de homeless. De oameni ai străzii, cum ar veni. Neoficial, ONG-urile şi asociaţiile umanitare vorbesc de un număr de trei-patru ori mai mare. Oameni fără acoperiş deasupra capului, care îşi asigură existenţa – masă şi casă – apelând la mila trecătorilor. La Londra, datele statistice vorbesc de un număr de 2.500 de oropsiţi. Numărul lor este mai mic, poate unde la Londra temperaturile sunt mereu mai scăzute decât pe malul Senei. Glumesc, bineînţeles.

E mult? E puţin? La numărul locuitorilor acestor două oraşe, care fac cât două ţări de mari (Paris şi zona metropolitană însumează 12 miilioane de locuitori, iar Londra sare de 8 milioane) pare nesemnificativ. Spre exemplu, în Bucureşti ar fi fost identificaţi peste 5.000 de homeles. De boschetari, cum sunt cunoscuţi la noi cei care nu au unde să locuiască. 5.000 la o populaţie de peste 2,5 milioane de locuitori.

Nici în Bucureşti nu ar fi exagerat de mulţi, oficial vorbind, doar că, spre deosebire de Paris şi Londra, la noi se consideră că este o mare ruşine faptul că există atâţia oameni fără căpătâi. Şi nu doar atât, tendinţa este de a se arăta cu degetul spre cei vinovaţi, de parcă toţi ar fi ajuns în stradă datorită politiciilor dezastruoase ale guvernanţilor. Nu, unii au avut boala jocurilor de noroc şi au pierdut banii şi casa la păcănele, alţii s-au „predat” copiilor, rudelor ori vecinilor ori au suferit din iubire neîmpărtăşită de parteneră sau partener. Dar partea asta de story este interesantă şi duioasă doar pentru scriitori ori scenarişti. Când ataci un politician sau un guvern ea devine dintr-o dată cu totul altceva. O armă electorală, cu date, procente şi acuze puternice care, mereu, îşi atinge scopul.

Cu sau fără această poveste ori dezbatere în campaniile electorale viaţa lor nu se va schimba. Statutul de homeless nu le va fi luat aşa de uşor pentru că, dincolo de interesul pasager ce li se acordă la un moment dat, ei tot în stradă se vor întoarce. La libertatea primară pe care doar ei o înţeleg şi o acceptă şi care le permite să viseze că într-o zi vor redeveni oameni ca toţi ceilalţi.