Articol

Ne mai pasionează sau nu lectura? Când am citit ultima carte? Când am intrat ultima dată într-o librărie? Recent? În urmă cu doi,trei ani sau în şcoala generală ori liceu? Întrebări pe care le-am tot auzit în ultimii ani, în cadrul unor emisiuni TV. Răspunsurile sunt dintre cele mai ciudate şi arată că, în general, există un interes tot mai mic pentru aşa ceva. Aici trebuie făcut o diferenţă între centrele universitare mari – Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara – şi restul zonelor, în special cele depopulate, cu rată a şomajului peste media pe ţară, în care ajutoarele sociale fac parte din cotidian. O diferenţă între oamenii studioşi şi cei care nu s-au omorât cu învăţatul. De unde şi concluzia că ignoranţa ne face vulnerabili, ba chiar ne trimite într-un trecut al istoriei de care nu vrem să mai vorbim.

Locul cărţii a fost luat de tabletă, de telefonul mobil şi de computer. Orice informaţie poate fi accesată de pe aceste mijloace de informare pe care le avem la îndemână, fără să căutăm în dicţionarul explicativ ori să mergem la bibliotecă. Şi apropos de bibliotecă: câţi dintre cei născuţi după 1990 au trecut pragul unei biblioteci sau ştiu cum arată aşa ceva? Dacă s-ar face un sondaj, cu siguranţă că am avea un răspuns înfiorător.

Dar mai e ceva legat de ce am scris mai sus. Mult timp am crezut că cititul este apanajul celor cu şcoală. Că un Cărtărescu sau un Coehlo nu se pot găsi, sub formă de carte, în casa oricui. Să nu mai vorbesc de un Dostoievski, un Bulgakov ori un Tolstoi. Că acolo unde este multă şcoală există şi o dorinţă neostoită de cunoaştere. Am crezut asta până de curând când, am urmărit la TV un interviu realizat de Eugenia Vodă cu Ionuţ Budişteanu, un mare informatician român pe care, la absolvirea clasei a VIII-a americanii au vrut să-l facă student în America, chiar dacă avea doar 14 ani. Trecând peste zecile de premii obţinute la concursurile internaţionale şi inovaţiile din CV-ul său, am fost surprins să aflu că Ionuţ Budişteanu, elev în clasa a XII-a la ora interviului, nu auzise de Contele de Monte Cristo. Şi nici de Alexandre Dumas. O recunoştea cu zâmbetul pe buze. Mai mult de atât, nu auzise nici de Apus de Soare şi nici de autorul dramei. Ştia ceva despre memorabilele cuvinte cu „Moldova nu e a mea şi nici a voastră, ci a urmaşilor voştri...”, dar nimic în plus.

În timpul interviului a aflat, fără să se ruşineze, că personajul principal din Apus de Soare este Ştefan cel Mare. Moderatoarea a insistat şi tânărul informatician, ajuns între timp o somitate în materie, i-a spus că nu-şi amintea să fi citit în copilărie Punguţa cu doi bani sau alte poveşti de acest gen. Şi ştiţi de ce? Pentru că părinţii lui i-au pus tableta în braţe pe când avea doar trei ani, iar de atunci n-a mai lăsat-o din mână. Nici măcar când doarme, când foloseşte tastatura pe post de pernă. Dar ceea ce m-a frapat cel mai mult a fost atunci când s-a întrebat la ce bun să ştii şi literatură, şi chimie, biologie ori istorie şi să nu fii bun la nimic. Vechea meteahnă a românului care a fost învăţat să se priceapă la toate. Răspunsul, demn de generaţia internetului, rostit cu atâta seninătate, a lăsat-o fără grai până şi pe Eugenia Vodă obişnuită să-şi "toace" interlocutorii cu tot felul de întrebări. 

În aceste condiţii, mă întreb şi eu ca tot omul care a prins câte ceva şi din vremurile în care cititul era literă de lege, dar şi timpul acesta în care dacă nu ai cont de Facebook, nu exişti: cum e mai bine? Să fii un profesionist desăvârşit într-un anumit domeniu şi să nu te intereseze altceva, ori să fii tobă de cultură generală, dar lucrul acesta să nu te ajute la nimic?