Articol

Am întâlnit, ieri, o femeie frumoasă, pe Podul Sudat. Asta sună aproape ca un vers! Era toamnă, era soare, frunzele aurii străluceau, eu mergeam spre piaţa de legume-fructe (să-mi cumpăr nişte brânză de oaie) şi ea tot venea. Şi, Doamne, cum venea! Dinspre Casa de Cultură! Ţinută maiestuoasă, figură distinsă, mers elegant. Ce să zic, mai rar vezi aşa o femeie care să meargă cu bărbia sus, pieptul scos, gânditoare, cu privirea drept înainte, spre orizont, şi cu pasul perfect echilibrat. Bineînţeles, pe tocuri. Treaba e că o cunosc. Face parte din „lumea bună” a oraşului, ce mai, a judeţului, aş putea spune! Din câte ştiu, e şi inteligentă, are şi un salariu cu mult, mult, peste medie. Nu, nu o invidiez! Dimpotrivă, o admir!

Şi cum mergeam eu, aşa, şi ea tot venea, ne-am întâlnit pe Podul Sudat şi ne-am zâmbit. Adică, mai mult am zâmbit eu, ea a surâs diafan. Dacă aţi fi văzut-o cum a surâs! Frumos, delicat, regal, abia de i s-au văzut dinţii! Pe urmă ne-am abătut puţin din drum, ca să ne întâlnim, cred că eu m-am abătut mai mult. Şi ne-am întâlnit! Mmuah, mmuah, două pupături formale pe obraji, cum fac oamenii civilizaţi pe stradă. Adică, nu dai buzna în intimitatea stradală a omului gânditor, cu îmbrăţişări grosolane, nu! Îi tragi două pupături, mai mult ca o sugestie, un simbol. După cum m-a pupat în aer mi-am dat seama că e şi cultă. Sigur a citit o groază de cărţi!

Nu te-am mai văzut de mult! Ce mai faci? Bine, mersi! Copiii? Da, sunt bine, ai tăi, şi ai mei, soţul, soţia, toţi bine, nu te-am mai văzut de mult, sunt foarte ocupată, trebuie să-ţi găseşti timp! Şi, atunci, i-am făcut o invitaţie la teatru! Desigur, cu soţul. Dragă, mai relaxaţi-vă şi voi! Uite, mâine e o comedie la Palatul Cultural, o să râzi o oră fără oprire, e bună-rău!, i-am zis şi am arătat cu degetul spre Palatul Cultural, că nu era departe. Da? Mersiii! Bine că mi-ai zis. Vin, sigur o să vin! Pa, pa pusi! Salutări la toată lumea!

S-a îndepărtat, cu eleganţă, cu mersul ei de regină, ca un vapor pe o mare liniştită. Eu, ce să fac, obicei din tinereţe, m-am uitat după ea. Nu, nu ca un golan, m-am uitat discret, aşa, ca şi când m-aş uita la asfalt, la frunzele copacilor. Şi, da! Mergea tot elegant, tot fascinant. Ajunsese în dreptul Palatului Cultural, unde pe faţadă atârnă un banner cu anunţul spectacolului de azi, e un banner mare şi mai sunt şi multe afişe. Dar, ea nici n-a întors capul. Spre Palatul Cultural vorbesc. N-a schiţat niciun gest cât de mic, că ar fi observat afişele, faţada cu bannerul. Nu, ea mergea tot înainte, spre centrul civic, cu privirea spre orizont! Şi mi-am zis, cumva dezamăgit, ce să faci, e clar! După cum văd, de teatru nici nu poate fi vorba!