Discuţie, pe o bancă, într-un parc; două femei, probabil, mamă şi fiică, păreau că se ceartă. Tonul înalt, gesturile repezite, intervenţiile peste interlocutor, evidenţiau o dispută aprinsă. Femeia mai tânără, era, cum se spune, „o doamnă de la oraş”, ceva funcţionară, poate profesoară, în orice caz, dichistă, elegantă, cu ţinută dreaptă, forme plăcute, feminine, machiată discret, în cap cu freză simplă, scurtă, şi cu multe idei! Femeia mai vârstnică, femeie de la ţară, având pe ea hainele curate, „păntru oraş”. După vorbă, evident, erau ardelence, şi povesteau de la ele de acasă, din Ardeal, unde, cât timp nu s-au văzut, „s-or întâplat aşa multie”. Pare că mama era în vizită la fată. Şi, problema era că, acasă, în Ardeal, fraţii fetii aveau probleme mari! Avea doi fraţi şi, fiecare, avea mai mulţi copii, „Dumniezo să le dea sănătate!” Însă, nevestele lor aveau servici', iar bărbaţii, săracii, trebuiau să stea şi ei să se ocupe de copii. Şi săracii în sus, săracii în jos, săracii bărbaţi! Până s-a enervat doamna profesoară şi a avut loc, aproximativ, următorul dialog:
- Dar, ce tot îi plângi pă bărbaţi! Şi pă frate-meu ăla micu', şi pe ăla mare?! Ce atâta, săracii? Io i-am pus să facă copii? Dacă le-o plăcut să-i facă, apăi, să-i crească!
- Da, dar nu-i traba bărbatului să cote (caute) după prunci, îi traba muierii... O să vezi, tu, fata mea...
- Ei, na, îi treaba lu' amândoi. Ce-i cocoloşeşti atâta pă băieţi!
- Măi, fata mia, tu ieşti tânără şi necoaptă! Aşa o rânduit Dumniezo! Muierea îi datoare să crească pruncii! Bărbaţii, oricum, nici nu să pricep...
- No, binie, atuncea Dumnezo, o fo bărbat!, a strigat profesoara cu vehemenţă, cu reproş.
Personal, n-am mai auzit niciodată aşa o replică, în care faptul că Dumnezeu ar fi fost bărbat, sună ca o acuzaţie, ca un reproş. Şi, încă, o acuzaţie gravă! Cum ar veni, e nepriceput ca un bărbat şi, în plus, nu-şi îngrijeşte pruncii! Ori, se mai poate înţelege, că Dumnezeu are o convenţie separată cu bărbaţii (ca între bărbaţi!), şi îi favorizează, astfel încât ei pot trage chiulul când au chef!
Mă aşteptam ca măicuţa de la ţară să îi dea fetii cu palma peste gură, pentru aşa vorbe spuse cu ton acuzator. Dar, muierea în vârstă nu s-a supărat, dimpotrivă, râdea şi ea, pe înfundate, cu fiică-sa mai tânără. Deveniseră complice şi prietene, în şi împotriva lumii bărbaţilor.
Discuţie, pe o bancă, într-un parc; două femei, probabil, mamă şi fiică, păreau că se ceartă. Tonul înalt, gesturile repezite, intervenţiile peste interlocutor, evidenţiau o dispută aprinsă. Femeia mai tânără, era, cum se spune, „o doamnă de la oraş”, ceva funcţionară, poate profesoară, în orice caz, dichistă, elegantă, cu ţinută dreaptă, forme plăcute, feminine, machiată discret, în cap cu freză simplă, scurtă, şi cu multe idei! Femeia mai vârstnică, femeie de la ţară, având pe ea hainele curate, „păntru oraş”. După vorbă, evident, erau ardelence, şi povesteau de la ele de acasă, din Ardeal, unde, cât timp nu s-au văzut, „s-or întâplat aşa multie”. Pare că mama era în vizită la fată. Şi, problema era că, acasă, în Ardeal, fraţii fetii aveau probleme mari! Avea doi fraţi şi, fiecare, avea mai mulţi copii, „Dumniezo să le dea sănătate!” Însă, nevestele lor aveau servici', iar bărbaţii, săracii, trebuiau să stea şi ei să se ocupe de copii. Şi săracii în sus, săracii în jos, săracii bărbaţi! Până s-a enervat doamna profesoară şi a avut loc, aproximativ, următorul dialog:
RSS Feed