Antenele TV pentru prins programele sârbeşti sau bulgăreşti se numără printre ultimele simboluri rămase, să ne amintesc de o altă lume. O ştim noi, ăştia care au trăit vremurile în care emitea o singură televiziune, şi aia doar două ore pe zi, iar televizoarele color se vindeau pe repartiţie, şi mai puţin generaţia tabletelor şi a telefonului deştept. În ciuda vicisitudinilor naturale, au rezistat, iată, aproape treizeci de ani, continuând să ducă cu ele atâtea poveşti nemuritoare.
De ce poveşti nemuritoare? Pentru că mult timp ele au reprezentat una dintre puţinele căi prin care aflam informaţii despre ce se întâmpla în restul lumii, despre cum trăiau unii şi despre aşa-zisul putregai al societăţii capitaliste. Pentru că, în cea mai mare parte a lor, programele sârbeşti erau recepţionate în condiţii nu tocmai grozave, cu „purici“ şi semnal slab, la care se adauga limba ce se vorbea pe care, doar ne prefăceam că o înţelegeam. Dar, poate tocmai asta a fost farmecul acelor ani şi a antenelor de prins programe sârbeşti şi bulgăreşti. Bucuria sinceră cu care aşteptam un meci din cupa campionilor, de la un campionat european sau mondial de fotbal ori un concert cu Lepa Brena, nu se compara cu nimic pe lume. Pentru aşa ceva, peste tot vedeai o antenă ancorată cât mai sus pe bloc sau în vârful celui mai înalt arbore din bătătura celui care locuia la curte. Şi asta nu era totul, ne dădeam peste cap să facem rost de cablu coaxial şi dispozitiv de amplificat semnalul, de aluminiu ori ţeavă pentru părţile componente ale antenei cu 15 sau 21 de elemenţi. O treabă deloc uşoară, în condiţiile în care în comerţul socialist de stat nu prea găseai aşa ceva. Noroc cu uzinele din care se fura, fără să se cunoască, după principiul comunist: „uzina noastră, casa noastră“
Este greu să-i explici astăzi unui tânăr de 25 de ani, ca să nu mai vorbesc de un puşti de 14 ani, entuziasmul care ne cuprindea după două ore de privit la televiziunile sârbeşti ori bulgăreşti. Greu, dacă nu imposibil, în condiţiile în care televizorul său recepţionează zeci, sute de programe. Dar şi mai greu e să-i faci să înţeleagă ce sunt cu fiarele alea uitate sus pe bloc, pe care le bat ploile şi vântul, iar din când în când, se cufureşte câte-o cioară rătăcită.
Este şi aceasta o dovadă că, uneori, istoria trece, pe nedrept, tăcută pe lângă noi.