În Germania, pe neamțul de rând nu-l interesează cine e la conducerea țării sau a landului. Neamțul nu-și încarcă memoria cu numele politicienilor de la acolo. E suficient cel al Angelei Merkel. Filosofia este simplă: cât timp are un loc de muncă, un acoperiș deasupra capului, își petrece concediile an de an în toată lumea și, mai ales, îi sunt respectate drepturile și libertățile, nu se arată interesat de astfel de lucruri.
La noi, însă, totul este diferit. Ne pricem la tot și la toate. Dacă nu îi cunoști pe politicieni și nu ai Facebook, nu exiști. Pentru aceasta, ne străduim să învățăm nu doar numele celor care ne conduc, ci și CV-urile acestora. Să le căutăm puncte slabe în trecut pe care am putea să le exploatăm mai târziu, iar la fiecare gafă făcută, să-i înjurăm de toate rudele moarte, să-i blamăm dar, mai ales, să-i schimbăm din funcții. Chestia cu schimbatul e o mare boală la români. Mi-e greu să cred că din sutele de miniștri de după 1990 se găsește vreunul despre care să se spună la unison că a fost cu adevărat bun. Profesionist, din prima și până în ultima zi de mandat. La fiecare le-am găsit câte-o hibă: ba că își angajaseră nepoatele și amantele prin ministere, ba că făcuseră trafic de influență și luaseră mită. Chiar și acolo unde politicianul nu face lucruri de acest gen (se mai întâmplă și din astea), există tendința de culpabilizare ori una contrarie de genul, „ăsta degeaba a fost unde a fost, că tot sărac a rămas“.
Sigur, toate aceste considerente țin seama de realitățile vremurilor: din pensia de 200 de euro ori din salariul minim pe economie nu te poți gândi la vacanțe în străinătate, politicieni cinstiți sunt precum caprele negre, binele colectiv e o minciună sfruntată, în timp ce un loc de muncă se găsește tot mai greu. Întrebare e, la ce ne folosește faptul să știm cine e ministru la Justiție, cine conduce Ministerul de Interne ori cine este titular la Fonduri Europene, cât timp astfel de informații nu ne ajută nici să trecem strada, darămite să o ducem bine și să fim fericiți?