Articol

În 4 ianuarie 2016, voi împlini 22 de ani de jurnalism. Nu mai pun la socoteală anul 1993 în care am fost colaborator al unui alt ziar, din Timișoara. În 4 ianuarie 1994 a fost prima mea zi de jurnalist profesionist. „Timpul“ era singurul ziar din județ, așa că nu mi-a fost greu să mă decid în privința ofertei. Dacă aveam douăzeci și ceva de ani, poate aș fi fost tentat să aleg un cotidian central, dar așa, și cu familia după mine, ar fi fost greu, dacă nu cumva imposibil, să împac și capra, și varza așa cum se spune în popor.

În aparență, jurnalismul pare o meserie frumoasă, chiar dacă unii te înjură, te trimit la origini, te compară cu unele animale domestice din curtea țăranului. Cei care citesc ziarele și revistele de scandal, cu și despre maneliști și vedete TV apărute din senin e chiar tentantă o astfel de meserie. Din interior, însă, lucrurile se schimbă. Cine alege să devină jurnalist acceptă, fără să fie conștient de acest lucru, toate privațiunile ce țin de profesie. Ziaristul nu are munca normată. Pentru el ziua de muncă începe și se termină nu într-o redacție, ca la tot omul care are un loc de muncă, ci acolo unde există o întâmplare, un eveniment ori un fapt de natură să atragă atenția unei întregi comunități. El știe când pleacă de acasă, dar nu și când se va întoarce, iar asta nu-l împiedică să o ia de la început. Zi de zi, timp de 365 de zile. În contextul dispariției ziarului tipărit și al apariției presei online, un jurnalist nu are weekend, Crăciun, Paște ori altă sărbătoare. În schimb, trăiește fiecare clipă cu aceeași intensitate și se bucură că reușește să transmită și cititorului trăirile sale.

Cu un astfel de program infernal, ziaristul nu prea are nici viață personală. Mulți dintre colegii cu care am lucrat în cei 22 de ani au asistat neputincioși la destrămarea căminului conjugal. Poate așa a fost să fie. Îmi veți spune că și alții divorțează și nu sunt ziariști. Este adevărat, dar în cazul lor lucrurile sunt cât se poate de clare atunci când jumătatea cealaltă nu înțelege de ce trebuie să renunți la o petrecere cu prietenii, la o plimbare sau chiar la un concediu pentru o informație sau știre pe care orice ziarist o anticipează.

V-am spus toate acestea, nu pentru a mă plânge, ci pentru a înțelege că și ziaristul e un om ca toți ceilalți. Poate mai ciudat pentru că a ales să trăiască condiționat de o știre sau un eveniment. De dragul informației pe care o primiți mereu, acceptați-l așa cum este el: cu bune și cu rele.

La mulți ani, cititorule! Fără tine n-aș fi putut scrie niciodată toate acestea, drept pentru care îți mulțumesc și îți dau întâlnire în 2016!