Articol

Nu am la îndemână palmaresul echipei naționalei de handbal a României, cel cu meciurile amicale și oficiale, dar nu cred că s-a întâmplat vreodată să pierdem la o diferență atât de mare în fața unei echipe, fie ea și Brazilia. Dacă cu Angola, care până nu de mult nu avea nici măcar federație de specialitate,  a fost rușinos să pierdem în chiar debutul turneului olimpic de la Rio, cu țara gazdă a fost umilitor. Să ai în echipă cea mai bună jucătoare din lume, dar și handbaliste care joacă la cele mai tari cluburi din Europa, și să înscrii doar patru goluri într-o repriză, pierzând la o diferență de 13 goluri, este mai mult decât umilitor. Naționala României a fost în stare de așa ceva. A intrat în istoria participării sale la competițiile de asemenea nivel. A fost călcată în picioare de o națională a Braziliei care i-a servit o lecție de viață, la urma-urmei.

Nu diferența la care am pierdut m-a deranjat, deși este una la care nici adversarele nu s-ar fi așteptat, ci atitudinea pe care Neagu, Ardean-Elisei, Oana Manea și colegele lor au afișat-o. Una de vacanță, dar pe care nu și-ar fi permis-o la echipele lor de cluburi, acolo unde se joacă pe bani, nu ca la Olimpiadă. Nu am căderea să arunc cu pietre în fetele noastre, mai cu seamă că ne-au adus bucurii în numeroase rânduri. Eu doar constat că la aceste Jocuri Olimpice România face doar act de prezență. Nu mai este nici măcar în pluton, cum se întâmplă la ciclism, ci la coada acestuia. Dacă până acum trei-patru ediții eram între primele zece națiuni, astăzi ne zbatem în mediocritate. Un loc în finala de opt ne bucură la fel de mult ca o victorie sau o clasare pe podium.

Și handbalul nu e un exemplu singular. Cu mici excepții, acestea fiind gimnaști trecuți de mult de prima tinerețe, sportul românesc se pregătește să intre în procedura de insolvență. E incapabil de rezultate notorii, ca să nu mai vorbim de performanțe mari. Chiar dacă amintirile dor, când ne gândim la Montreal, Moscova, Melbourne și chiar la Londra, falimentul  e pe aproape. Îl simțim în rezultatele înregistrate în această ediție a JO, în evoluțiile sportivilor noștri, tot mai profund cuprinși de spiritul olimpic potrivit căruia cel mai important lucru este să participi, nu să obții performanțe. E ca și în zicala cu vulpea și strugurii la care roșcata nu ajunge.