Articol

Vă propun să nu preluaţi (întru totul) nuanţele glumeţe din titlul acestui articol, decât din perspectiva unui „cârlig publicistic”, care poate atrage atenţia, prin ricoşeu, pornind de la numeroasele glume (răutăcioase, desigur), făcute pe seama talentatului cantautor Ştefan Hruşcă, cel care a răspândit, din Canada pân’ la Tisa şi mai departe, în manieră folk, colindele românilor. Aceasta pentru că după 20 de ani de colinde neîntrerupte Hruşcă a fost recepţionat ca un producător de inflaţie în domeniu. Odată cu aceste glume s-a lansat şi întrebarea (tot răutăcioasă) despre sensul particulei „ler” din sintagma „lerui ler”, cântată şi răscântată de Hruşcă.

Despre acest subiect, din altă perspectivă, scrie filologul Radu Cernătescu, sub titlul, „Shakespeare şi colindele românilor”, în cel mai recent număr al revistei „Nedeia”, lansat în urmă cu câteva zile la Reşiţa. Iar concluzia acestuia este, cel puţin, incitantă. Astfel, Radu Cernătescu îi contrazice pe lingviştii care susţin că „ler” ar proveni din ebraicul halelu-iah, „lăudaţi pe Domnul”, susţinând o altă origine a cuvântului, cu argumente plauzibile, în urma unei documentaţii serioase.

Extragem doar un scurt citat din expozeul lui Radu Cernătescu, întins pe 8 pagini în revista „Nedeia”:

„Faptul că Dicţionarul Academic al limbii române nu explică sintagma, ci se rezumă să reia ad litteram notele lui I. Budai-Deleanu din Lexiconul românesc-nemţesc (Ms. BAR 2420), arată cum nu se poate mai limpede că cercetarea acestei teme nu a depăşit deloc concluziile sfârşitului de secol XVIII, când Budai-Deleanu afirmase că ler este „un cuvânt obişnuit încă la poporul din Transilvania, îndeosebi în colinde sau în cântece de Crăciun, în forma Leru-doamne, care se repetă după fiecare vers sau strofă”, ler fiind cunoscut şi ca nume propriu „al celui mai strălucit şi mai puternic împărat, Leru-împărat”.

În continuarea lui Budai-Deleanu, un secol mai târziu, informatorii rurali ai lui Nicolae Densuşianu menţionează că în localităţile lor de baştină se consideră că „Leriu Doamne este un mare împărat de răsărit, care trecuse multe ţări şi mări cu oşti nenumărat de multe”; sau că: „A fost un domn, anume Ler împărat, şi a avut un fecior”. O relatare mai amplă, datorată informatorului Neculai Istrate, de 108 ani, ne precizează că: „Lerul Domnul... ar fi avut o fată mare, care iubea un tânăr. Împăratul, nevoind a o mărita după acel tânăr, a izgonit-o din casa lui la tânărul acela care locuia într-un bordei…, în cele din urmă, Lerul împărat... s-a smintit, şi-a pierdut toată averea, murind nebun”.

„Ler” este regele Lear!

De la aceste informaţii, trecând prin moştenire culturală a celţilor care au migrat prin Transilvania în secolul V, î.d.Ch, ajungând în vestul Europei, analizând basmele românilor, care abordează aceeaşi temă a regelui Leru, ce-şi alungă fata, înebunind apoi din cauza remuşcărilor, pentru Radu Cernătescu nu a fost greu să ajungă la concluzia că „ler” este, de fapt numele propriu al regelui mitologic Ler (Leru, în irlandeză Llyr), care a fost sursa de inspiraţie a tragediei lui Shakespeare, „Regele Lear”!