Articol

Zilele trecute am trecut graniţa, pe la o vamă, în Serbia. La punctul de control românesc am trecut repede, în câteva zeci de secunde, doar ni s-au verificat documentele. La vama sârbească se făcuse un pic de coadă de maşini.  Vameşii cereau prin sondaj să verifice portbagajele. Când au ajuns la noi, vameşul ne-a privit scrutător şi ne-a făcut semn să trecem mai departe, la ghişeul unde dădeam documentele. Trecerea s-a făcut destul de repede, în aproximativ 10 minute, dar, a fost un prilej pentru unul dintre colegi, un actor, să-şi aducă aminte de anii ’90, când s-au deschis graniţele şi românii au avut posibilitatea să călătorească, liberi, pentru prima dată, după aproape o jumătate de secol. S-au deschis graniţele, e un fel de a spune, pentru că la trecerile de frontieră controalele erau minuţioase şi se stătea ore şi ore, chiar şi de pe o zi pe alta, până oamenii, maşinile, camioanele, treceau graniţa. Şi colegul, actor, a început să povestească, cu umor şi autoironie, interpretând fiecare personaj:

Liberate!, strigam când ajungeam pe pământ sârbesc şi ne îmbrăţişam. Că nu era uşor să treci. Toţi eram burduşiţi cu marfă, din cele mai ciudate feluri. De la prosoape, şuruburi, tot felul de scule, la căni, bibelouri, milieuri. Şi erau în autobuze tot felul de oameni, de la sudori, lăcătuşi, casnice, până la ingineri, doctori, directori. Dar, toţi eram egali, înt-o frăţie a speranţei şi a fricii. Că era la vamă un vameş, Miloş, de care se temeau toţi. Vorbea tare, dădea ordine, scotea marfa din geamantane şi o arunca, ne întorcea de la graniţă de mai multe ori. La un moment dat, s-a dus vestea că nuca merge foarte bine. Miezul de nucă. Toată lumea încerca să treacă miez de nucă la sârbi, dar Miloş era foarte vigilent. Eram un autobuz plin cu oameni, cu marfă, şi toţi aveam ascunse printre maieuri şi chiloţi, măcar un pacheţel cu miez de nucă. Şi eu aveam un kilogram. Aproape de mine erau doctorul X şi doamna doctor Y, foarte respectaţi în oraş. Cei doi medici aveau şi ei nucă, dar marfa de bază a doctorului X erau lacătele, iar doamna doctor se axase pe capcane de şoareci. A auzit că merg bine capcanele de şoareci şi voia să-i cumpere pe ele o pereche de adidaşi nepotului. Şi am ajuns în vamă şi doctorul se făcuse mic şi-mi tot zicea că să vezi că o să mă prindă, şi n-o să mă lase, am prea multe lacăte, i-am zis nevesti-mi să nu-mi pună atâtea! Intrase în panică. Şi am coborât cu bagajele. Aşa era atunci, nu treceai cu autobuzul prin vamă, trăgeai bagajele după tine. A venit vameşul Miloş şi ne-a grupat pe două rânduri. Avea şi militari pe lângă el. Eu eram printre primii şi vameşul Miloş s-a oprit în faţa mea, băţos şi rigid ca un şef de gestapo. Eram mic şi palid. Nuca?, a tunat Miloş. Nu, n-am nuca, am dat din cap şi uşor din mâini, că nu. Aide, aide, scoate, scoate!, zicea Miloş şi-mi făcea semn să deschid bagajele. Am deschis la ordin, am răscolit şi nuca a ieşit la suprafaţă. Haide, haide, bârzo, bârzo!, zicea Miloş la fiecare şi scotea de la toţi din adâncul bagajelor, din adâncul sufletului, pachetele cu nucă. Ne-a pus să aruncăm toţi nuca într-un tomberon. Şi noi stăteam în jurul tomberonului şi spărgeam pachetele şi răsfiram nuca. Până când, unul dintre noi, parcă-l văd, mic şi îndesat, a întrebat dacă nu poate să-şi mănânce nucile. Aide, aide, iedemo, iedemo!, l-a încolţit Miloş. Şi îndesatul a început să bage în el nucă, să-şi scoată paguba. Noi ne uitam la el, Miloş se uita la el. Dar, era un kilogram de miez de nucă! Îndesatul a mâncat mai mult de jumătate şi n-a mai putut. A cerut permisiunea să arunce restul, dar Miloş nu l-a lăsat. Aide, aide, iedemo! Să mănânce tot! A mai mâncat traficantul de nuci ce-a mâncat, dar nu mai putea, s-a plictist şi Miloş de el, a trecut la inspectarea celorlalte mărfuri. De obicei ne întorceau de la vamă cel puţin o dată. Se făcea colectă şi ghidul, priceput la negocieri, mergea cu banii. Nu se poate, nu se poate, dar, până la urmă, din mai multe încercări, treceam. Liberate! M-a îmbrăţişat doctorul, că trecuse cu lacătele. Şi doamna doctor, cu capcanele de şoareci. Dar, problemă! Îndesatului care mâncase nuca i s-a făcut rău. Îţi dai seama, să mănânci un kilogram de nucă! S-a făcut un pietroi în burta omului. Şi am mers la dispensar cu el. Acolo, i-au dat ce i-au dat, l-au tratat, dar n-a mai fost bun de nimic, era verde la faţă, n-a mai venit în piaţă să-şi vândă marfa. Eu aveam sute de creioane chinezeşti, că auzisem că merg bine. Am vândut trei. Nu mi-a mers bine în ziua aia. În schimb am ajutat-o pe doamna doctor să-şi vândă capcanele, că sârbii nu înţelegeau ce sunt alea, nu mai văzuseră aşa model. Şi eu am interpretat un şoarece, am făcut chiţ, chiţ, şi am jucat cum sunt prins în capacană. Şi un sârb a înţeles şi a strigat: Mişka! Şi sârbii s-au îmbulzit şi i-au cumpărat toate capcanele! S-a întors doamna doctor cu adidaşi la nepot. Cum ziceam, eu n-am dat lovitura cu creioanele, dar, altă dată am reuşit să vând şi eu ceva căni, pahare, milieuri. Mi-am cumpărat sirop de kiwi şi şampon de măr verde. Cu gust de libertate.