Articol

Cred că am mai spus-o, dar merită amintit o istorioară de acum aproape jumătate de secol, prilejuită de prima misiune pe Lună, cu echipaj uman la bord. O istorioară oarecum hazlie dar care, iată, pare mereu de actualitate.

Eram copil, la bunici în vacanţă. Se întâmpla în iulie 1969, strânşi cu mic, cu mare la căminul cultural, unul dintre puţine locuri din sat în care găseai un televizor. Unul pe lămpi, alb negru, şi care mai mereu era stricat din cauza căderilor de tensiune.

O masă aşezată în buza scenei, pe ea, televizorul, lângă televizor un nenea colectivist, pregătit să dea cu pumnul în aparat când acesta o lua razna. În sală, două-trei sute de guri căscate şi perechi de ochi holbaţi la televizorul la care urma să se transmită „minunea dumnezeiască”. Spun asta, întrucât aproape toată suflarea satului a fost de acord că, dacă Neil Armstrong reuşea să păşească pe lună, acest lucru s-ar fi datorat doar lui Dumnezeu.

Existau şi dintre cei care nici dacă i-ai fi picurat cu ceară şi tot nu ar fi acceptat să creadă aşa ceva. „Bă, cine or fi bă, americanii ăştia de se pun ei cu Dumnezeu?”, îl auzeai pe câte unul ars de soare de la treieratul grâului care era în toi şi cu ţigara Mărăşeşti între degete butucănoase şi unghii netăiate. „Că nici cel mai al dracului avion cu reacţie rusesc nu ajunge la înălţimea aia, darămite o rachetă americană. Ş-apoi, cum dracu să stai bă, atârnat acolo în aer?”

Când Armstrong  a păşit pe lună, ţopăind ca un cangur, în sală s-a auzit un vuiet  sfâşietor, de parcă venea apocalipsa. Babele au început să se închine, îngenunchiate cu faţa spre tavan. Bărbaţii, cu basca trasă pe o sprânceană, priveau năuci la televizor, în timp ce noi copiii ne zgâiam ba la unii, ba la alţii, oarecum amuzaţi de reacţiile oamenilor cu frică de Dumnezeu, cei mai mulţi dintre ei cu patru clase la cursul de alfabetizare.

Părerile pro şi contra – ba că americanii filmaseră totul într-un deşert de-al lor, ba că Armstrong nu era un om-om, ci un robot, că de aia ţopăia, au continuat târziu în noapte, după terminarea transmisiunii, chiar şi în zilele care au urmat. Apoi discuţiile s-au mutat într-un plan nou, iar când toată lumea era pe cale să fie de acord că americanii erau daţi dracului în tehnologie, cineva de pe mahala i-a salvat pe ruşii de la o mare ruşine. „Bă, voi care vă credeţi că le ştiţi pe toate, spuneţi-mi bă, ce e mai mare în lumea asta, Cosmosul ori Luna?”. Dacă la Armstrong părerile au fost împărţite, aici au fost unanime: Cosmosul că e infinit, iar Luna e un corp ceresc. Atât a aşteptat juvetele: „Păi dacă e aşa, atunci tot ruşii sunt mai tari în ştiinţă, pentru că ruşii au zburat în Cosmos cu Gagarin, iar americanul ăsta, vai de curu' lui, abia a ajuns pe Lună”.

La un răspuns ca acesta, ceilalţi s-au uitat lung unii la alţii, au pus capul în pământ, au dat bici boilor şi şi-au văzut de atelajul pe care îl aveau în primire de la colectiv.