Toate drumurile duc la Londra! Am fost zilele trecute la Londra, să arunc şi eu o privire în burta "Uriaşului". Am pornit dimineaţa, de la ora 7 şi ceva, cu trenul din oraşul Milton Keynes, situat la vreo 70 de kilometri distanţă de capitala Regatului Unit (United Kingdom). Din gara centrală, Central MK, dimineţile, pleacă în medie un tren la fiecare 10 minute spre Londra. Sunt trenuri de mare viteză, care ajung într-o jumătate de oră de la MK la Londra, şi trenuri de mică viteză, care opresc în toate staţiile şi ajung într-o oră! Practic, trenurile de mică viteză circulă cu 100 de kilometri la oră! Am luat unul de mică viteză, că e mai ieftin, 20 de lire un drum. Un tren cu 12 vagoane.
Trenul parcă pluteşte, nu te scutură absolut deloc! Pe geam, dealuri line, cu lanuri întinse de grâu, păşuni cu vaci bălţate. Până aproape de Londra, toate vagoanele s-au aglomerat, de stăteau călătorii destul de înghesuiţi şi pe culoar, în picioare. Desigur, toţi cu nasul în telefoane şi tablete. Linişte absolută! La Londra, în gara Euston, s-au revărsat puhoaiele de "navetişti" spre oraş.
Acum, mărturisesc că dincolo de interesul meu de turist mai aveam o ţintă în Londra. M-am programat telefonic la o agenţie de asigurări, să-mi fac fişa naţională de asigurare, fără de care nu poţi lucra în Anglia. Să văd cum este, cât de dificil este de obţinut şi, cine ştie, să o folosesc cândva. Aveam şi bilete de metrou, dar mi-a fost teamă că mă rătăcesc în labirintul metroului londonez, aşa că am luat-o per pedes apostolorum spre Job Centre, ghidat de un GPS. Într-o jumătate de oră am ajuns. Acolo, în faţa agenţiei se adunaseră vreo 20 de oameni, unii englezi, alţii polonezi, pentru a obţine fişa de asigurare. S-au deschis uşile şi am fost invitaţi înăuntru. Nimănui nu i s-a permis să intre cu vreun însoţitor. Trebuie să te descurci singur la interviu în engleză. Dacă nu, nu! Good Bye! Aveam numărul 2, aşa că am fost luat repede în primire de un englez surâzător. Primele lucruri pe care mi le-a cerut au fost "the pass", adică paşaportul, şi dovada domiciliului meu în Anglia. Dacă nu ai un domiciliu, fie în chirie, fie în găzduire la cineva, şi nu ai un număr de telefon personal englezesc, nu poţi primi asigurarea. Eu le aveam, m-am descurcat binişor în conversaţia cu englezul surâzător, aşa că totul a mers foarte repede şi simplu. Mai mult, englezul a devenit şi mai prietenos şi, după ce i-am răspuns la câteva întrebări privind identitatea mea, mi-a răspuns, zâmbind larg, "multumesc"!. A! Ştiţi româneşte! Yes, zice englezul, and I know more "cu plăcere"! Bravo!, l-am felicitat, ceea ce l-a încântat evident, fiindcă s-a înroşit de plăcere. Iaca, un englez sensibil! Am primit fişa de asigurare şi englezul mi-a dorit spor la lucru, fiindcă, după cum spunea, puteam să mă apuc de lucru chiar din acel moment. Aceasta, doar teoretic, fiindcă, practic, trebuie să-ţi şi găseşti de lucru. Pentru aceasta trebuie să cauţi, să găseşti şi să treci peste alte interviuri şi teste în limba engleză. Ne-am despărţit salutându-ne cu amabilitate şi am ieşit în Londra mare.
Din acel moment mi-am reluat calitatea de turist şi am căscat gura pe străzile "Uriaşului" în care trăiesc peste 10 milioane de oameni. Mai mult decât o jumătate de Românie! Deci, da, Londra este foarte mare!
RSS Feed