Articol

Aseară am fost la un bal. Un bal decent, aproape proletar, cu meniuri banale, însă, gustoase, ca la restaurantele care oferă meniul zilei la preţul unui pachet de ţigări. Ciorbă, friptură, salată, prăjitură. Cafea şi alcool de acasă ori de la bar. Muzică populară, multă muzică populară. Organizatori şi participanţi pensionari, dar au fost şi mulţi membri mai tineri ai familiilor de pensionari. Bună dispoziţie. Aş zice, chiar, o tonică şi uimitoare bună dispoziţie, în comparaţie cu atmosfera generală de nemulţumire din Reşiţa, exprimată atât pe feisbuc, cât şi în comentariile cititorilor de presă locală online. Dar, pensionarii nu prea circulă pe feisbuc, aşa că îşi văd de bătrâneţi, de ceaiuri medicinale, de... ceaiuri dansante, completate cu tradiţionala ţuică sau cu tradiţionalul whisky. În cantităţi limitate, cât să dea energie pentru o învârtită pe sub mână şi trei-patru hore. Cinci hore, şase hore! Te şi miri câtă energie au pensionarii noştri. Ei zic că e de la muncă, alimentaţia sănătoasă şi de la gândirea pozitivă. Gândirea pozitivă a pensionarului se traduce prin formula: înainte era mai bine! Normal, înainte erau bogaţi! Aveau bogăţia tinereţii şi viitorul... în faţă. Acum, au ajuns la înţelepciunea că şi prezentul trebuie trăit.

Am toată stima şi admiraţia pentru balurile pensionarilor reşiţeni. O spun fără urmă de maliţiozitate. Dar, înainte de a intra la bal, am avut parte de o întâmplare care mi-a stricat, oarecum, seara. La intrarea în local erau doi băieţi care cerşeau. Bani sau mâncare. Tocmai când voiam să intru, o angajată a localului i-a alungat de la uşă. Aşa că m-am întors după ei. Nu prea dau bani cerşetorilor, fiindcă ştiu că şi-au făcut din cerşetorie un mod de viaţă. Mai mult, de obicei, copiii cerşetori nu beneficiază de banii primiţi, fiind obligaţi de părinţi ori de stăpâni să le predea câştigul. Dar, m-am întors să le dau un leu şi să-i întreb de soarta lor. Angajata localului m-a avertizat să nu le dau bani, pentru că îi cheltuie pe... prenadez. Într-adevăr, unul din băieţi ţinea în pumnul strâns o pungă cu drogul săracului, prenadezul din care inhalează aburii de acetonă. Femeia a reintrat în local şi am rămas cu băieţii. Mi-au spus că îi cheamă Remus şi Alex, au 13 ani, sunt fraţi şi locuiesc în Dealul Crucii (cartier reşiţean). Nu merg la şcoală şi cerşesc pentru mâncare. Mai multe n-au vrut să-mi spună, au devenit prudenţi, după ce mi-am început interogatoriul. Mă rog, poate m-au şi minţit, pentru că nu păreau gemeni şi era de neînţeles cum de aveau amândoi 13 ani. Şi, în timp ce stăteam eu de vorbă cu băieţii, unul dintre ei, Remus, a început să mă plesnească peste mână cu un elastic subţire. Deci, ţinea elasticul de un capăt, îl trăgea cu cealaltă mână de celălalt capăt şi slobozea elasticul direct în dosul palmei mele, aşa, într-o doară, absent, ca şi când voia să-şi mai omoare timpul jucându-se cu cheile ori cu nişte nasturi în buzunar. Loviturile nu erau insuportabile, totuşi, uşor dureroase, evident stânjenitoare. Şi, în timp ce mă lovea cu elasticul, mai răspundea la întrebări, mai tăcea. După câteva zeci de secunde, poate vreun minut, văzând că nu încetează cu loviturile, m-am retras. I-am lăsat pe Remus şi Alex în stradă. Începuse şi ploaia. Am intrat la bal, unde era bună dispoziţie şi muzică populară.