Articol

Stăm în Reşiţa şi ne întrebăm dacă nu am greşit că stăm. Dacă nu cumva ne-am blocat viaţa sub poalele unui munte, la capăt de drum. Trăim în Reşiţa şi asta ne ocupă ceva timp, ne ocupă viaţa, noi o locuim, dar şi Reşiţa ne locuieşte pe noi şi ne face reşiţeni. Reşiţeanul este o specie aparte ai cărei indivizi pot fi recunoscuţi de departe, pe stradă, pe orice stradă, la Reşiţa sau la Londra, Roma, Paris, Munchen, în gară, aeroport, în parcare, pe feisbuc.

Pe reşiţean îl recunoşti uşor după mândria şi tristeţea reşiţeană, inconfundabile. Numai reşiţeanul poate fi mândru de istoria industrială, de furnale şi locomotive, de poduri şi turbine, de tot felul de lucruri din fier pe care le-a făcut şi încă mai rezistă. Deci, aceasta este partea fieroasă a reşiţeanului. Parte consistentă, dură, verticală, deşi în mare măsură ruginită. Mândria aceasta metalică este învelită într-un strat pufos de rugină şi tristeţe reşiţeană.

Nimic nu mai e ca pe vremuri pentru reşiţean! Singurul furnal scăpat din timpurile vechi şi glorioase moare încet în picioare, liniile de tramvai nu mai duc nicăieri, tramvaiele au fugit, au evadat din oraş, cine ştie, poate acolo unde sunt acum duc o viaţă mai bună, îi plimbă, gratuit, pe morţii noştri dragi, pe meseriaşii care au făcut şarje-record, şine de cale ferată, locomotive Diesel, vapoare. Cea mai mare uzină din oraş îşi doarme somnul de după-amiază, care seamănă cu somnul de veci, tresare când împlineşte „o frumoasă vârstă”, 245 de ani, încearcă un discurs mobilizator, bagă un saleu cu brânză, bea o apă plată şi se culcă la loc.

Mulţi îmi spun că se simt în Valea Bârzavei ca în Valea Plângerii, de unde privesc cum copiii noştri, mamele, soţiile, taţii evadează şi se duc spre alte orizonturi, cu burse, fără burse, la Londra, la Stokholm, Roma, Paris, la Munchen, taie crengi, sudează vapoare, altoiesc trandafiri, împachetează T-shirt-uri, asamblează telefoane, fac orice, numai să scape de aici!

Desigur, nu toţi sunt la fel. Mai sunt şi oameni care încearcă să fie fericiţi pe cont propriu. Dar, în atmosfera generală de mândră tristeţe, doamne fereşte să te arăţi fericit la Reşiţa! Rişti să fii înjurat, bătut în stradă, rişti să-ţi pierzi toţi prietenii de pe feisbuc! Dacă eşti fericit, nu eşti reşiţean!

Cam asta-i atmosfera, cam ăsta-i materialu’ pe care-l avem la îndemână. Ăştia suntem, ăştia defilăm! Aşa mândri şi trişti cum suntem, trebuie să ne trezim din somnul de după-amiază, să ne facem planuri de seară, să trecem peste noapte şi să ne trezim într-o nouă dimineaţă. Nu de alta, dar Soarele se învârteşte şi, inevitabil, ne aduce o altă dimineaţă. Trebuie doar să ne scuturăm de nostalgii, praf şi rugină.