Arată ca o mătuşă de la ţară cu pensie de la CAP (pentru cei mai tineri, precizez că CAP-urile erau Cooperative Agricole de Producţie). Îmbătrânită, dar încă vioaie, este îmbrăcată cu haine demodate, dar îngrijite, pe cap poartă batic şi pe braţ o poşetă din vremea congreselor PCR. Zilele trecute, Mătuşa cerşea într-o staţie de autobuz. Trecea de la un om la altul şi cerea 20 de lei, fiindcă trebuie să meragă la Timişoara să se opereze de cancer şi nu are bani de tren. O femeie, în haine negre, de doliu, s-a înduioşat şi i-a dat câţiva lei, apoi şi-a cerut iertare că nu poate să-i dea mai mult, dar a sfătuit-o să mai ceară şi de la alţii, că oamenii sunt buni şi înţeleg.
Mătuşa a venit şi la mine, am căutat în buzunar după un leu, dar, înainte de a i-l da, am spus în gura mare: „Doamnă, vă cunosc! Dumneavoastră cereţi bani pentru operaţia de cancer de zece ani! Mă bucur că aţi învins boala şi vă doresc sănătate în continuare!” I-am dat leul, l-a băgat în poşetă şi a început să plângă. Zicea că nu-i adevărat ce-am spus eu şi că e o femeie necăjită. „Bine, asta cred, că dacă n-ai fi necăjită, nu a-i cerşi pe străzi şi prin birouri”, am schimbat eu forma de adresare la persoana a doua singular (nu ştiu exact de ce, dar, hai să nu facem psihanaliză acum). Oamenii se uitau curioşi la noi, alţii, dimpotrivă, se întorceau cu spatele, să se protejeze de întâmplarea care ar fi putut să le tulbure existenţa cotidiană. A venit autobuzul, am urcat şi am pierdut-o din priviri pe Mătuşa, deşi m-am uitat după ea fiindcă eram curios dacă va cerşi în autobuz. Posibil să nu fi urcat în acel autobuz, pentru că o încurcasem un pic în spectacolul ei de impresionare a publicului călător.
Şi, apoi, mi-am adus aminte! Nu de 10 ani cerşea! Într-adevăr, în urmă cu vreo 10 ani a trecut în mai multe rânduri pe la birourile radioului din localitate, unde lucram. Spunea aceeaşi poveste cu operaţia de concer, lăcrima şi îşi frământa mâinile. Glăvan, pe atunci şeful radioului, a fost impresionat şi i-a dat o sumă destul de mare, nu sunt sigur, dar cred că i-a dat vreo 600.000 de lei (cum ar veni 60 de lei astăzi). I-am spus lui Glăvan că pe femeia aceasta o ştiu din fabrică. La scurt timp după revoluţia din ’89 pornise să ceară bani prin birourile din combinatul siderurgic. Atunci am văzut-o pentru prima oară. Mătuşa a mai revenit la radio, dar nu a mai fost primită în „audienţă”. Dar, cum spuneam, mi-am amintit că Mătuşa intra prin birourile din Palatul CFU (Clădirea administrativă a combinatului) şi cerea bani, vorbind cu voce mică şi mieroasă. Ştiu că Radu, care era şef la sindicat, i-a făcut o donaţie şi a pus-o să semneze. Mare lucru, Mătuşa a semnat fără să clipească. Şi Vodă, directorul combinatului, i-a dat o sumă importantă. Ştiu asta pentru că l-am întrebat. Dar nu mai ştiu despre ce sume era vorba, în orice caz, nu era mărunţiş. Aşadar, Mătuşa cerşeşte bani pentru operaţia de cancer de aproape 25 de ani! Atâta ştiu eu.
Unii ar putea zice că Mătuşa s-a descurcat binişor în perioada de tranziţie. Poate are şi nişte bani puşi deoparte. Ghinionul ei e că nu ştie o limbă străină de circulaţie internaţională. În Anglia, Franţa sau Germania ar fi făcut o avere. E mare lucru să ştii o limbă străină în aceste vremuri grele!
RSS Feed