Articol

Pe scena Palatului Cultural, a avut loc, joi, 5 noiembrie, premiera tragicomediei „Durata medie de viaţă a maşinilor de spălat”, de Elise Wilk, un spectacol de Rareş Budileanu, producţie a Teatrului de Vest Reşiţa.

Spectacolul prezintă viaţa unei familii alcătuite din tată, mamă şi fiică, o viaţă domestic-disperată, presărată cu accente de comedie. Comedie tristă. Mama este motorul, ordonatorul şi tiranul, cea care încearcă să controleze totul şi să conducă viaţa familiei pe un făgaş „normal”.  Confruntarea dintre cei trei membri de familie creează o tensiune dramatică, presărată cu mici complicităţi, cu false speranţe şi cu situaţii de tot râsu-plânsul. Finalul apăsător surprinde cele trei personaje prinse în capcana unei iluzorii şi găunoase vieţi de familie, cu drame şi bucurii surogat, capcană pe care singuri şi-au făurit-o şi din care nu pot scăpa. 

Ana-Maria Cizler, în rolul mamei, creează un personaj fals (să ne înţelegem bine, nu actorul e fals, ci personajul!), fără emoţii autentice, care îşi hrăneşte trăirile din reclamele TV, care nu se poate bucura şi nici măcar nu poate plânge cu adevărat, şi, totuşi, personaj pe alocuri înduioşător, atunci când visează să adune în jurul ei „o familie fericită, ca în reclamele de la televizor”. Cu toată inautenticitatea ei, mama tiranică are ceva omenesc în fire, ceva ce au (aproape) toate mamele din lume: grija şi îngrijorarea faţă de ceilalţi membri ai familiei. „Tu crezi că atunci când tu nu eşti acasă eu pot să dorm?!”, spune mama în mod repetat, ca toate mamele din lume, când copilul lor întârzie să vină acasă. Desigur, pentru a-şi proteja fata, mama nu ezită să-i cotrobăie prin cameră şi prin poşetă, inventând pericole inexistente, dar ignorându-le pe cele reale. Dorinţa mamei este să achiziţioneze toate electrocasnicele prezentate în reclame, iar visul ei cel mai înalt este să cumpere în rate o maşină de spălat de firmă. O maşină de spălat care să facă toată familia fericită! Personajul „mama”, creat de Ana-Maria Cizler este, în fapt, singurul care „se salvează”, îşi salvează nefericirea, pentru că reuşeşte să îi aducă pe cei din jurul ei la micimea aspiraţiilor sale.

Mădălina Ioana Toderaş, fata neînţeleasă, fata care vrea să scape de sub autoritatea mamei cicălitoare, este lăsată de regizor să se dezvolte natural, ca orice tânără rebelă, care ar putea câştiga simpatia publicului, ar putea fi chiar eroina pozitivă, dacă nu ar iubi pe cine nu trebuie, dacă nu s-ar lăsa prostită de un vecin însurat, mult mai vârstnic şi cu copii, vecin care îşi bate joc de sentimentele ei. Şi ea, fata, rămâne, de fapt, prototipul gâsculiţei proaste, care îşi consumă energia tinerească în luptele cotidiene cu mama. Ea nu poate (sau nu are şansa, vorba lui Karl Marx, care susţine că mediul determină caracterul individului, niciodată invers), să iasă din atmosfera în care a crescut, s-a format, nu poate să depăşească melodrama de scară de bloc. Până în ultima clipă, spectatorul speră că fata este cea care va evada din arena confruntărilor mediocre. Dar, nu! La final, tânăra rebelă (re)cade în plasa familială, stupidă, depersonalizatoare, dar călduţă. Oricum, o plasă protectoare, mai bună decât nicio plasă. Mai bună, chiar dacă fericirea aşteptată de la o maşină de spălat nu se materializează, din cauză că maşina nou-cumpărată se defectează, înecând, la final, căminul familial în fum şi consternare.

O emoţie suplimentară, involuntară, se naşte şi dintr-o conjunctură, şi anume aceea că, în aceste zile, pe „scenele patriei”, după tragedia dintr-un club bucureştean, „ se joacă” tragicomedia „moraliştilor” care, la fel ca mama din această piesă, taxează manifestările mai puţin conformiste ale tinerilor drept acţiuni ale unor „satanişti şi drogaţi”!

Dan Mirea parcă este născut pentru rolul tatălui abulic, absent, refugiat într-o iubire secretă pentru vedeta muzicii pop… Madonna! În loc de iubirea ideală pentru „frumoasa fără corp”, propusă de Mihai Eminescu, tatăl iubeşte o fiinţă la fel de ideală, la fel de abstractă; o vedetă de peste ocean, din televizor, pe care, însă, o atinge, o pipăie, pe luciul posterelor din stradă, pe afişele şi tricourile de colecţie. Tatăl este, poate, personajul cel mai savuros, deşi, discret în relaţia cu ceilalţi doi membrii ai familiei, cu gesturi şi mimică minime în preajma mamei şi a fetei, în schimb, tumultuos şi pătimaş în monologurile adresate „sufletului pereche”, Madonna! Deşi iubirea pentru Madonna poate fi considerată cam „trasă de păr”, personajul pare extrem de credibil şi suferinţa sa pare atât de autentică! Îndrăgostitul lovit de soartă, căruia bodyguarzii obtuzi îi interzic apropierea de subiectul pasiunii sale, creează momente memorabile în care hohotele de râs ale spectatorilor sunt revărsate spre interior, pentru că, nu-i aşa?, spectatorul este sensibil la suferinţa din dragoste, oricât de ridicolă ar fi ea. Şi cine nu poate înţelege un tată nefericit, care, după câteva momente de rătăcire, se întoarce în sânul familiei, cu un buchet de flori! Mă rog, în cazul piesei de care vorbim, se întoarce cu o maşină de spălat la mâna a doua.

Regizorul, Rareş Budileanu, rezolvă în stil clasic elementele de mişcare ale personajelor, singura inovaţie „postmodernă” fiind aceea că schimbările de scenă se fac „la vedere”, în semiîntuneric, într-o palidă lumină verde, sugerând deplasările secrete ale membrilor familiei atunci când casa este cufundată în întuneric. Foarte bine şi foarte curat sunt rezolvate trecerile dintr-o scenă în alta, fără a se apela la cortină. Elementele de decor sunt multe, dar se joacă cu ele şi nu creează senzaţia de sufocare. În definitiv, o familie trăieşte împreună cu toate căcaturile şi nimicurile de după uşă, din sufragerie, din bucătărie, din credenţ.

Un spectacol foarte bun, bine regizat, bine jucat, în care orice spectator familist, tânăr sau vârstnic, se regăseşte, dar nu este pus la zid, ci i se lasă loc de râs, i se permite să-şi spună că e vorba, de fapt, de familia din vecini.