Articol

Crăciunul acesta a fost unul obişnuit. Cu friptură, salată de boef, prăjituri, bere, Merlot şi Jagermeister, cu felicitări, pupici şi Ştefan Hruşcă. După mulţi ani în care colindele lui Hruşcă au fost alungate din casă fiindcă toată lumea era suprasaturată de ele, am convenit cu toţii, că, totuşi, Crăciunul fără Hruşcă e ca telefonul fără conexiune la internet. Aşadar, Leru-i ler şi Florile dalbe şi Sculaţi gazde, nu dormiţi, ne-au asezonat Ajunul şi Crăciunul, până spre dimineaţă. Am fost colindaţi şi la uşă, ca toată lumea cu cont pe feisbuc. Fiecare am primit mesajul, de-acum tradiţional, „Consideră că ţi-l cânt la uşă"!, însoţit de colindul „Deschide uşa, creştine". Deci, considerăm că am fost colindaţi şi la uşă. Am avut şi brad împodobit, tot natural, deşi, de vreo patru ani ne tot pregătim să devenim ecologişti, să instalăm bradul de plastic, pe care l-am şi cumpărat deja, dar, de fiecare dat se iveşte câte o ocazie. Hai să mai luăm bradul ăsta, că uite ce frumos e! Şi e la ocazie! De la anul schimbăm, punem de plastic! Am împodobit bradul în Ajun, deşi, acesta e deja un obicei perimat. Acum, văd că brazii se împodobesc de prin noiembrie, să aducă spiritul Crăciunului mai devreme. Personal, n-am nimic împotrivă, am înţeles că motorul economiei capitaliste este comerţul, de fapt, consumul, şi Moş Crăciun, ce să facă şi el!, a intrat în serviciul multinaţionalelor, ca să ne fie nouă bine! Apoi, pe lângă marile firme, mai trăiesc şi covrigarii, plăcintarii, producătorii de murături şi vată de zahăr pe băţ, mai trăiesc şi tinerele talente, invitate să cânte pe scenele din pieţele publice. E bine, e colorat, e sclipitor, e sonor, e magic! Crăciunul are atâta magie, câtă vrem noi să investim în el!  Acest lucru l-am înţeles devreme, poate, prea devreme. Dar, vorba unui amic, nu trăim cum vrem, trăim cum putem. 

Zic de magia pe care noi o investim, pentru că, aveam vreo şase ani, când vecinul şi prietenul meu Dima, mai mare decât mine cu doi ani, m-a chemat la el acasă şi mi-a arătat bradul împodobit în dimineaţa Ajunului. Cum adică, la voi a venit deja Moş Crăciun cu bradul?!, l-am întrebat. La noi vine întotdeauna seara, şi îl lasă în cameră, lângă aparatul de radio!, i-am explicat. Dima a râs cu poftă şi mi-a replicat: Păi, tu mai crezi în Moş Crăciun?! Bradul şi cadourile ni le fac părinţii noştri!, mi-a deschis Dima ochii. Problema, la mine, era chiar mai gravă! Pentru că în familia mea bradul şi cadourile erau aduse de Isus în persoană, îmbrăcat cu o mantie roşie, nu de Moş Crăciun. Scriu Isus, cu un singur „I", conform grafiei catolice, fiindcă era un Isus catolic. Dar, eu nu ştiam asta. Ştiam că e cel care are grijă de mine şi îmi aduce daruri multe. De atunci, ceva din magia Crăciunului s-a dus! Însă, nu sunt supărat pe Dima. Sunt doar trist, findcă Dima, călăuza mea prin magicele locuri sălbatice ale copilăriei nu mai este. Dima a fost primul meu mentor, care mi-a dezvăluit miracolele din lunci, din bălţi, din păduri, de la grajduri. Despre acestea, o să mai povestesc. Acum, închin un gând bun şi un pahar de vin roşu în memoria lui Dima, copil nebun, neastâmpărat, cumva, chiar, înţelept, care mi-a stricat Crăciunul acela din vremuri, parcă, străvechi. Şi, dacă nu cu alte ocazii, cel puţin de Crăciun, îmi aduc aminte de el, ca de un copil magic, un înger cu ochi negri şi pielea tuciurie.