Articol

În editorialul scris ieri de colegul Matei Mircioane, se făcea trimitere la cel mai mare protest muncitoresc din istoria post-decembristă a Reșiței și, în egală măsură, a Banatului. Matei a tratat subiectul prin prisma funcției de atunci, cea de lider de sindicat de la Combinatul Siderurgic Reșița (CSR). Pentru generația gadgeturilor, CSR este actualul TMK. Tot trei litere, doar că pe vremea aceea acolo existau nu o singură capacitate de producție, ca astăzi, ci infinit mai multe, de la oțelărie, furnale și cocserie până la laminoare pentru toate profilele, inclusiv pentru șină de cale ferată, industriile auto, aviatică și de armament. Iar acest combinat siderurgic nu a fost invenție comunistă, chiar dacă în acea perioadă s-a raportat cea mai mare producție anuală de oțel elaborat vreodată la Reșița, un milion de tone. În plus, el este mai vechi chiar și decât declarația de independență a lui Thomas Jefferson, considerată certificatul de naștere al Statelor Unite ale Americii. E bine de reținut de cei care vin după noi sau care cresc alături de un adevăr rostit doar pe frânturi.

Dacă Matei Mircioane își amintește faza cu reporterul venit de la București întrebându-l: „Aşa-i că de Moş Nicolae n-aţi avut bani să le cumpăraţi ciocolată copiilor?!”, mie îmi vine în minte imaginea zilelor cu mașinile care descărcau pâine în piață. Imagini care au făcut turul televiziunilor de la noi, dar nu numai, și au ținut capul de afiș al ziarelor. Cu oameni înghesuindu-se să ajungă la o pâine. Pâine și nimic altceva. Franzelă albă, parcă o văd și acum, din făină-făină, fără urmă de aditivi. Fiecare transport de pâine era întâmpinat de mulțumirile rostite de liderii de sindicat de la microfonul din balconul Prefecturii și de aprecieri de genul: „Iată unde ne-a adus Guvernul Văcăroiu“. Sigur, nu de pâine duceau lipsă reșițenii, doar că pâinea aceea simboliza sărăcia Reșiței, așa cum mămăliga era stindardul rascoalei din 1907. Sărăcia celui mai vechi combinat siderurgic din sud-estul Europei. Imagini sugestive pentru cei care manipulau din umbră zecile de mii de reșițeni ieșiți în stradă pentru păstrarea loculurilor de muncă și a activității din uzinele reșițene.

La 22 de ani distanță de la acele momente, privim în jur și ce vedem? În  CSR laminoarele au fost demolate rând pe rând, până n-a mai rămas unul în picioare. UCMR e pe jumătate demolată, iar cealaltă jumătate e la limita de avarie, Arsenal nu mai produce tunuri, fabrica de unde venea pâinea aia bună nu mai există, din cei peste 20.000 de muncitori care lucrau în Reșița la ora mitingului-maraton au mai rămas vreo 3.000 și cu toate acestea, nimeni nu mai face greve astăzi. Nu mai protestează, nu mai blochează drumul european ori podul de la Caransebeș. Nimeni nu-l mai somează pe primul-ministru să vină la Reșița, nu mai amenință cu întreruperea lucrului, nu-l mai înjură pe ministrul cutare, pe președintele vreunui partid, nu mai cere schimbarea directorului. Nimic din ceea ce era atunci. Nimic, pentru că nimic din ce a fost cândva, nu mai există.

Mint. Liderii de sindicat sunt aceeași ca și în decembrie 1994, doar că între timp au mai albit pe la tâmple, au evoluat, s-au cizelat și au devenit și directori. Da. Și lideri de sindicat, și directori, în același timp! Pentru binele lor, și doar al lor.

 Cât despre pâinea aruncată din camion, pe aceasta o găsim astăzi în peste 20 de sortimente până și în cel mai prăpădit magazin de cartier. De unde putem trage concluzia că Reșița nu este un oraș sărac, după cum spun cârcotașii, și dacă nu e săracă, pentru ce să protesteze oamenii în stradă, să strige împotriva regimului? De nebuni, doar să se găsească în treabă. Hai, să fim saerioși, domnilor!