Articol

Nu l-am mai văzut pe Nelu de peste 25 de ani. Dar, chiar şi atunci, în urmă cu un sfert de secol, l-am revăzut, după alţi ani lungi de despărţire. Despărţire e cam mult spus, fiindcă nu aş putea spune că am fost prieten cu Nelu, doar că îl simpatizam. Aşadar, să o luăm cu... sfârşitul. Ieri, un personaj cu figură cunoscută mi-a zâmbit, m-a salutat şi mi-a spus pe nume, „Ce mai faci Matei!” „Oooo, Nelu! Nu te-am mai văzut de mult!”. Da, nu ne mai văzusem, fiindcă s-a mutat din Reşiţa, locuieşte în alt oraş, plus că într-o vreme a lucrat şi în străinătate. Dar, tu, cum o mai duci, bine mersi, servici', copii, nepoţi? Da, da, din astea, hai să bem un ceai, să povestim, neapărat ceai de lămâie, ceai cu coniac, a propus el, la faţa locului, dar ceai de lămâie nu aveau, aveau numai ceai cu lămâie, aşa că am rămas pe coniac şi Nelu mi-a povestit viaţa lui. Un roman, bineînţeles, aşa cum e viaţa fiecăruia dintre dumneavoastră, stimaţi cititori. Deocamdată, permiteţi-mi să nu vă spun tot romanul, numai o mică-mică parte.

Cu Nelu am fost coleg la Şcoala Populară de Artă, la clasa de pictură a profesorului Petru Galiş. Nelu, deşi crescuse orfan de ambii părinţi, dat de bunica sa la orfelinat, era un copil silitor, terminase liceul la secţia contabilitate şi, chiar, era angajat contabil la o unitate socialistă de stat. Desena foarte bine şi avea un fel special, numai al lui, de a întinde culorile pe pânză. Un fel „greşit”, ar fi spus un profesor clasic, adept al stilului academic (sau invers). Însă, profesorul Galiş doar i-a explicat cum stă siutuaţia, cum e corect, cum se poate evada din chingile regulilor, iar Nelu a prins ideea şi, încă din primul an de curs, făcea nişte picturi minunate, cu o puternică amprentă personală. Profesorul Galiş îl lăuda, îl mai şi dădăcea. În anul al doilea de curs, Nelu a expus pentru prima oară într-o expoziţie şi, din două tablouri unul i-a fost furat. Mare minune, căci în socialism nu se prea furau tablouri! Nelu s-a necăjit foarte tare, deşi, noi îl încurajam şi îi spuneam că e un semn bun! Doar o pictură valoroasă putea atrage atenţia Mafiei Tablourilor! Ha-ha! Am terminat şi anul al doilea, iar în anul trei, Nelu n-a mai venit. Îşi găsise o gagică, voia să se însoare şi nu-i mai ajungeau banii. S-a angajat la mină, unde câştiga foarte bine.

Acum, l-a coniacul fără ceai, revenind iarăşi la sfârşitul poveştii, l-am întrebat pe Nelu, ce mai face. Bine, mina s-a închis, a plecat la altă mină, prin Moldova. După revoluţie a lucrat în Iugoslavia, Austria, Germania. Şi-a deschis o firmă, a dat faliment. A mai lucrat pe ici pe colo. Acum e pensionar. Are copii şi nepoţi, toţi sunt în Germania. Dar, au nume româneşti! Soţia, şi ea, mai mult prin Germania, să-şi ajute copiii, nepoţii. Nelu nu poate pleca niciunde mai mult de o jumătate de zi, fiindcă el se ocupă de gospodărie, creşte găini, iepuri şi porci. N-a mai pictat de 30 de ani şi nici nu mai are stare. „Ştii cum e, pentru pictură trebuie să ai stare, ca să îţi iasă ceva frumos! Acuma n-am stare”, mi-a explicat Nelu.