Articol

Un băieţel de 11, după alţii de 13 ani, s-a spânzurat într-un Centru de plasament. O fetiţă de 16 ani a suportat zece avorturi în şase ani. Ordinea acestor nenorociri nu contează în afara faptei propriu-zise şi de o gravitate dusă la extrem. Într-o ţară civilizată, nu că România nu ar fi, aceste întâmplări ar oripila pe toată lumea. Noi ne mulţumim să constatăm, să consemnăm totul într-o ştire de presă, într-un catastif al celor care răspund de aceşti copii.

Băieţelul s-a spânzurat nu în pădure, ci într-o instituţie a statului. Ce au făcut acei angajaţi ca să preîntâmpine nenorocirea? Vă spun eu, nimic. Nu-ţi trebuie şcoli multe, facultăţi, masterate şi doctorate să observi schimbările de comportament al unui copil instituţionalizat. Sigur că le vezi, dar nu este suficient. Mai trebuie să îţi şi pese de acel copil, să te apropii de el, să-l ajuţi cu sufletul şi cu privirea caldă de educator şi nu cu vorba de ocară, cu ameninţările ori cu alte metode de acest gen.

Fetiţa de 16 ani, deşi este impropriu să-i spunem fetiţă, şi-a început viaţa sexuală la 10 ani, iar de atunci avorturile au devenit ceva obişnuit pentru ea. La o vârstă atât de fragedă, probabil căp nici nu conştientiza ce i se întâmpla. Chiar şi pentru instituţiile statului, care s-au mulţumit  să consemneze evenimentul şi s-au ferit să se afle în presă un astfel de caz căci, altfel, ar fi fost luate măsurile, fie ele şi contraceptive, pentru a nu se ajunge aici.

Ce au făcut instituţiile statului pentru aceşti doi copii? Nimic. Ce au făcut familiile celor doi? La fel, nimic. Băieţelul a fost abandonat, împreună cu alţi patru fraţi, în centrul de plasament, în timp ce părinţii au dat vina pe sistem, neajunsuri şi alte ingrediente de acest gen. Ceea ce este şi mai grav, percepţia colectivă este că un copil dintr-un centru de plasament este un om fără viitor. Nevinovatele vagabondeli din această perioadă a vieţii se vor transforma în fapte infracţionale mai târziu. Gândindu-se aşa despre el, copilul va claca sigur într-o bună zi.

La fel şi în cazul fetiţei. Familia, dacă o avea aşa ceva, a fost mereu ocupată cu altceva. În primul rând mama, care o fi fost crescută într-un mediu infam, în care moralitatea a fost mereu o noţiune abstractă. Dacă la 10 ani te culci cu bărbaţi, ce faci la 20 sau 25 de ani, când  eşti deja „bătrână”?

Un copil a murit, un altul supravieţuieşte, mânat de traume sufleteşti ce nu vor fi vindecate vreodată, în timp ce educatorii din societatea românească vor primi, în cel mai rău caz, o sancţiune cu diminuarea salariului pe trei luni.