Am fost, ieri, pe calea ferată. Pe calea ferată a copilăriei, din Jamu Mare, cale care de la Gătaia se prelungea până la Buziaş, apoi, până la Lugoj. Gătaia era pe vremuri un nod de cale ferată, de unde se despărţeau destine. La Gătaia a stat tatăl meu pe gânduri, în urmă cu vreo 70 de ani, să vadă încotro să o apuce, spre Timişoara, Buziaş, Lugoj ori spre Bocşa şi Reşiţa. Deşi sfaturile de acasă îl îndemnau spre Timişoara, capitala Banatului, totuşi, a ales Reşiţa. Timişoara, după cum spunea tata, nu era prea atractivă pentru un muncitor. Era frumos la Timişoara, erau multe flori şi erau fabrici în care muncitorii lucrau îmbrăcaţi în halate, chiar şi cu cravată la gât! Nişte domni! Dar banii mulţi se câştigau la Reşiţa! Aşa că a ales Reşiţa, unde şi-a găsit de lucru în combinatul siderurgic. La combinat, ar fi fost de ales între secţiile Furnale, Oţelărie şi Laminoare. Tata a optat pentru secţia Laminoare, pentru că de acolo ieşea produsul finit. Adică, după ce se făcea fontă la Furnale, oţel la Oţelărie, se turnau lingouri de oţel, iar la finalul fluxului, lingourile erau laminate în diferite profile: şină, tablă, bare cu diferite secţiuni, sârmă. Deci, de acolo ieşea producţia pe poarta combinatului şi tata avea un respect adânc pentru producţie. Conform sloganului Partidului Comunist: „Dacă producţie nu e, nimic nu e!”. Producţia fiind baza, tata era convins că secţia Laminoare nu se va închide în vecii-vecilor! Când s-au închis laminoarele în anii ’90, tata a zis că aşa ceva nu se poate, nu e logic, nu poate fi adevărat! Din ce mai trăieşte oraşul, dacă nu mai e producţie finită?! Mă rog, i-am zis că, probabil, o să se facă fabrici de cafea, de râşniţe, de bicilete. Prostii!, a răspuns tată-meu. Deşi, am zis-o într-o doară, poate, chiar la miştó, văd că în ceea ce priveşte biciletele am nimerit-o!
Dar să revenim la calea ferată. „La ştrecă”, adică în locul în care strada copilăriei se întretaie cu calea ferată, era un loc periculos şi atractiv. Era periculos pentru că noi, copiii, eram avertizaţi de oamenii mari să nu ne apropiem de şine, pentru că aerul trenurilor vijelioase te poate trage sub roţi! Şi circulau multe trenuri pe atunci. Trenuri de călători şi trenuri de marfă. Trenurile de marfă cărau vagoanele cu cereale de la Jamu Mare, iar trenurile de călători, mereu pline, duceau şi aduceau sutele de oameni cu diferite interese la oraş. Cum ar fi navetiştii. Era şi un loc fascinant! Noi, copiii, ieşeam la ştrecă şi le făceam semne cu mâna călătorilor. Locurile unde mergeau şi de unde reveneau erau fabuloase, erau oraşe! Şi nu de puţine ori, părinţii şi bunicii noştri ţărani ne spuneau: învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi, ca să ajungeţi la oraş! Bine, de ajuns la oraş n-am ajuns datorită învăţăturii. Probabil că am ajuns datorită trenurilor. Şi a visului părinţilor noştri, care au aflat că în blocurile de la oraş sunt calorifere şi, iarna, poţi să stai prin casă îmbrăcat doar în pantaloni de pijama şi maieu! Asta era un fel de culme a confortului şi... fericirii.
Acum, linia Jamu Mare - Gătaia e închisă, iar pe calea ferată cresc iarba, mărăcinii şi plantele medicinale până la genunchi. Nu mai trec trenurile, nu mai e niciun pericol şi nicio emoţie! Adică, ceva emoţii mai sunt, dar ţin de trecut şi se cheamă nostalgie.
Am fost, ieri, pe calea ferată. Pe calea ferată a copilăriei, din Jamu Mare, cale care de la Gătaia se prelungea până la Buziaş, apoi, până la Lugoj. Gătaia era pe vremuri un nod de cale ferată, de unde se despărţeau destine. La Gătaia a stat tatăl meu pe gânduri, în urmă cu vreo 70 de ani, să vadă încotro să o apuce, spre Timişoara, Buziaş, Lugoj ori spre Bocşa şi Reşiţa. Deşi sfaturile de acasă îl îndemnau spre Timişoara, capitala Banatului, totuşi, a ales Reşiţa. Timişoara, după cum spunea tata, nu era prea atractivă pentru un muncitor. Era frumos la Timişoara, erau multe flori şi erau fabrici în care muncitorii lucrau îmbrăcaţi în halate, chiar şi cu cravată la gât! Nişte domni! Dar banii mulţi se câştigau la Reşiţa! Aşa că a ales Reşiţa, unde şi-a găsit de lucru în combinatul siderurgic. La combinat, ar fi fost de ales între secţiile Furnale, Oţelărie şi Laminoare. Tata a optat pentru secţia Laminoare, pentru că de acolo ieşea produsul finit. Adică, după ce se făcea fontă la Furnale, oţel la Oţelărie, se turnau lingouri de oţel, iar la finalul fluxului, lingourile erau laminate în diferite profile: şină, tablă, bare cu diferite secţiuni, sârmă. Deci, de acolo ieşea producţia pe poarta combinatului şi tata avea un respect adânc pentru producţie. Conform sloganului Partidului Comunist: „Dacă producţie nu e, nimic nu e!”. Producţia fiind baza, tata era convins că secţia Laminoare nu se va închide în vecii-vecilor! Când s-au închis laminoarele în anii ’90, tata a zis că aşa ceva nu se poate, nu e logic, nu poate fi adevărat! Din ce mai trăieşte oraşul, dacă nu mai e producţie finită?! Mă rog, i-am zis că, probabil, o să se facă fabrici de cafea, de râşniţe, de bicilete. Prostii!, a răspuns tată-meu. Deşi, am zis-o într-o doară, poate, chiar la miştó, văd că în ceea ce priveşte biciletele am nimerit-o!
RSS Feed