Articol

Am mai scris despre nostalgici, şi am scris cu plăcere, pentru că şi eu sunt nostalgic, tu eşti nostalgic, noi, voi, ei sunt nostalgici, ele sunt nostalgice. Toţi suntem bântuiţi de nostalgii şi, culmea!, uneori, de acolo ne vine puterea, din amintirea vremurilor bune şi frumoase. Alteori de acolo ne vine leşinul şi paralizia, dacă nostalgia este prea mare, prea grea, prea dureroasă. Oricum, un nostalgic nu seamănă cu altul! Să-l lumăm drept exemplu pe nea Vasile (să-i zicem aşa), un bărbat scund, dar bine legat, bine înfipt în pământ, cu oase grele, deja pensionar, dar încă activ, plin de viaţă şi… încărcat cu nostalgii.

Ieşisem, aseară, la o gură de aer, în răcoarea umedă de după furtună, în faţa unui local din Reşiţa, cu Doru. Nu spun despre Doru decât că este un personaj public binecunoscut, un artist care a făcut istorie la Reşiţa şi, acum, face istorie într-un mai mare oraş din celălalt capăt al ţării. A plecat din Reşiţa cam supărat, pentru că, după revoluţie, n-a mai putut să-şi împlinească aici proiectele. Teoretic, ar avea de ce să fie nostalgic. Dar, nu prea este. Îşi aminteşte cu plăcere de ce a fost, cum a fost, povesteşte despre oameni, locuri, întâmplări. Povesteşte cu aceeaşi plăcere despre ce a făcut ieri, ce face astăzi, dar şi despre ce va face mâine. Să nu ne mai ascundem după deget, probabil că v-aţi dat seama că este vorba despre compozitorul şi dirijorul Doru Morariu, întemeietorul Corului „Mioriţa” din Reşiţa, în prezent, dirijorul Corului Filarmonicii din Iaşi. Dar, nu despre Doru vă povestesc acum, ci, despre nea Vasile, care a venit val-vârtej, ca o furtună peste noi. Bine, Doru Morariu păţeşte adeseori aşa ceva, pentru că fiind el „vedetă”, îl recunosc oamenii şi mulţi vor să-i strângă mâna, să-l întrebe ce mai face, să schimbe câteva cuvinte. Însă, nea Vasile al nostru n-avea astfel de intenţii domestice. Nea Vasile, a intrat cu putere în perimetrul nostru de linişte ca să povestească despre el. Mai întâi a anunţat că îl cunoaşte pe Doru, i-a strâns mâna puternic, tovărăşeşte, şi a adus vorba despre vremurile de altădată. „Ce vremuri erau pe atunci! Nişte vremuri extarordinare!”, spuse nea Vasile. „Ei, au fost, au fost… Dar, şi acum sunt vremuri extraordinare!”, zise Doru. Atât i-a trebuit lui nea Vasile. A început să se povestească.

Domnule, pe mine mă ştia toată lumea! Şi eu îi ştiam pe toţi!, ne-a informat nea Vasile şi a început să înşire nume de secretari de partid, nume de colonei, maiori şi căpitani de miliţie, de armată, de securişti, toţi, băieţi unul şi unul! Îi ştiţi, nu-i aşa că-i ştiţi?! Mă rog, de unii auziserăm, de alţii nu, dar care-i problema cu ăştia, erau prietenii tăi? Cu ce te ocupai dumneata?, l-am întrebat. Domnule, eu am lucrat în fabrică. Câştigam bine, nu zic nu, dar, am ştiut să mă bag pe sub pielea oamenilor! Îmi luam două săptămâni concediu de boală şi încă două săptămâni concediu fără plată. Aduceam viţei din alte judeţe până în Maramureş am fost. Îi înjunghiam noaptea, îi beleam şi le îngropam pieile în pământ, pe lângă lizieră. Îi tranşam acasă şi duceam pachete lu' colonelu ăla şi celălalt şi la secretarii de partid. Câştigam într-o lună, cât nu câştigam la fabrică într-un an! Şi porci am dus. Dar, cu porcii era mai simplu, că aveam relaţii la Berzovia. Mi-i aruncau peste gard. Era gard înalt, mureau porcii când cădeau lângă gard, noi numa' le luam gâtu'! Şi îi duceam la domnu' colonel...

Au fost nişte vremuri extraordinare! Şi din păcate, nu se mai întorc!, ne-a explicat nea Vasile, nostalgic.