Articol

Astăzi e ziua în care, în urmă cu 98 de ani, Banatul s-a unit de facto şi de jure cu România, adică, în 3 august 1919, când trupe ale armatei române au intrat în Timişoara, impunând autoritatea şi aministraţia românească în Banat. În aceaşi zi, la Timişoara a venit premierul României din acea vreme, I.C. Brătianu, liderul Partidului Naţional Liberal, să consfinţească unirea.

Nu mai povestesc toată istoria, poate fi citită din cărţi, sau, mai simplu, dând căutare pe Google. Amintesc doar faptul că România a obţinut Banatul cu sprijinul masiv al „fratelui mai mare”, Franţa, care a cerut imperativ trupelor sârbeşti să părăsească Banatul pe care sârbii îl ocupaseră cu un an mai devreme, desfiinţând Republica Bănăţeană. România a revendicat Banatul în întregime, în limita graniţelor sale naturale, însă, până la urmă, acesta a fost împărţit între Regatul României, aproximativ două treimi, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, aproximativ o treime, o mică parte revenind Ungariei.

Anii din perioada primului război mondial şi după încheierea acestuia au fost tulburi în Europa, însă, diplomaţia românească din acea vreme a obţinut succese mult mai importante decât reuşise armata. Practic, negocierile diplomatice ale României cu puterile Antantei, învingătoare în primul război mondial, au alipit Banatul la Regat. Unirea Banatului cu Ţara era o aspiraţie exprimată de români deja din vremea Revoluţiei de la 1848, unul dintre liderii români ai revoluţiei, Eftimie Murgu, vorbind adesea despre dorinţa românilor de a trăi în „Daco-România Mare”. Mai mult sau mai puţin pe faţă, ori în secret, tot aşa cum, românii aspirau spre România, maghiarii voiau Banatul în Ungaria, iar sârbii îl voiau în  Serbia. În schimb, germanii ar fi dorit un Banat independent, organizat în cantoane, pe model elveţian.

Cu toate aceste aspiraţii naţionaliste, în sensul de treziere a sentimentului naţional şi a dorinţei de apartenenţă la un teritoriu naţional protector, pentru cei de aceaşi limbă, în Banat au existat (şi mai există!) nostalgii ale „vremurilor de glorie”, când Banatul făcea parte din Imperiu. În fapt, românii bănăţeni au făcut de multe ori dovada fidelităţii faţă de „Împăratul de la Viena”, iar regimentele grănicereşti ale românilor din Banat au luptat eroic pentru Împărat. O figură legendară, este Împăratul Franţ Jozef (Franz Joseph), care a rămas în memoria colectivă a bănăţenilor ca un împărat bun, drept şi destoinic. Alte personalităţ asumate de bănăţeni ca fiind parte din propria istorie sunt Împărteasa Maria Tereza şi Împărteasa Sisi, soţia lui Franz Joseph. În jurul acestor personaje s-au legat întâmplări şi istorii, dar şi poveşti şi legende. Unde mai pui că Împărăteasa Sisi, ciudată, imprevizibilă şi romantică, ar fi îndrăgit fluierul unui ciobănaş din Munţii Cernei, care, se pare, era un foarte bun doinitor(!). Probabil că de la ea au păstrat bănăţenii expresia „eşti sisi”, cu înţelesul de „eşti ciudat” sau „eşti nebun”, poate pe nedrept faţă de acest personaj complex şi tragic.

Faptul că bănăţenii păstrează în memoria colectivă nostalgia Banatului Mare, întreg şi prosper, este reflectat şi de cântecul popular, „Doamne, nu-i ierta păcatul / lu-ăl de-o despărţit Banatul”, pe care bănăţenii îl mai cântă şi astăzi, pe la rugi, serbări ori la chefuri private. Poate nu de alta decât pentru a-i şicana pe regăţeni, pe care îi consideră un fel de fraţi cu apucături ciudate, cam neciopliţi, aroganţi şi, în orice caz, mai hoţi decât românii bănăţeni educaţi în spiritul vremurilor de aur ale Vienei, Budapestei şi Timişoarei. Sigur că toate acestea sunt impresii şi sentimente, venite dintr-o istorie care, cum zice bănăţeanu’, trebuie-musai tratată fără patimă, fără înverşunare, fiindcă lumea se tot schimbă şi, în mare parte, problemele de azi sunt altele.