Articol

Am fost, săptămâna trecută, la Bocşa, la o înmormântare. Am călătorit cu trenul, din Reşiţa la Bocşa. Am ales să merg cu trenul, fiindcă cineva, care trebuia să mă ducă cu maşina, m-a anunţat în ultimul moment că nu mai poate veni. Asta e, oamenii au diverse probleme. Al doilea motiv a fost că un taximetrist care face traseul Bocşa – Reşiţa mi-a spus că nu ia coroane mortuare în maşină, fiindcă-l încurcă. N-am mai vrut să risc să fiu refuzat şi de alt taximetrist, aşa că m-am bazat pe tren. La urma urmei, şi trenul e pentru oameni şi n-am mai călătorit cu trenul de câţiva ani! Hai să vedem, să ne mai amintim de copilărie, deoarece, atunci, călătoriile cu trenul erau cele mai frumoase şi emoţionante! Emoţiile erau maxime când treceam prin tunelul dintre halta Colţani şi Bocşa. Întodeauna speram să mai urmeze şi un al doilea tunel. Din păcate, era unul singur. Însă, plin de mistere, de trăiri intense, izvor de imagini şi gânduri fantastice. Unul, da' bun!

Am plecat împreună cu o cumnată, foarte de treabă şi prevăzătoare, care, ca tot omul din secolul trecut, a luat pe tren o gustare pentru amândoi, felii de pâine pané (tavălite prin ou cu făină şi prăjite), mere, apă plată şi cafea. Deşi călătoria până la Bocşa durează fix 30 de minute. Era sâmbătă dimineaţă, era soare, şi eu păream un car alegoric, purtând după mine cele două coroane mortuare, pe stradă, în tren, deranjând (puţin) lumea, lume care, totuşi, mă privea cu tristeţe şi înţelegere. Normal, eu duceam coroanele, cumată-mea, care e şi mai în vârstă decât mine, poşeta mare cu provizii. Până mănânci o felie de pâine şi un măr, iaca, ai şi ajuns la Bocşa Montană. Am fost singurii care am coborât din tren. Gara de la Bocşa Montană era îmbrăcată în frunze de aur şi aramă printre care se filtrau razele soarelui. Clădirea gării, de fapt, a haltei Bocşa Montană, e în paragină, ca mai toate gările de pe traseul Reşiţa – Timişoara. Uşile sunt baricadate şi lăcătuite, dar, sunt aduse acolo câteva materiale de construcţii, semn că într-un viitor incert s-ar putea începe ceva renovări. Promisiuni care, probabil, nu se vor împlini niciodată, fiindcă sugestia de şantier a început şi ea să se învechească. Totuşi, şi acum, halta Bocşa Montană are un farmec aparte datorită platanilor uriaşi care străjuiesc canalul deviat din râul Bârzava pentru o fostă minicentrală hidroelectrică, canal acum secat. Pe vemuri, regretatul pictor bocşean Vasile Gaidoş, a pictat sute de tablouri cu platanii oglindiţi în apa ierugii. De o parte platanii, de cealaltă parte, casele, cu fundaţiile spălate de valuri. O Veneţie în miniatură!

Am trecut podul de peste ierugă şi am urcat treptele înecate în vegetaţie şi frunze uscate (o poezie!), apoi, am cotit la dreapta, spre piaţa de legume-fructe, umbrită şi aceasta de platani uriaşi, care, în acea zi însorită de toamnă, aveau coroanele ca nişte aureole de lumină. Zice cumnată-mea, hai să bem o cafea în piaţă, am şi pahare de unică folosinţă! Foarte fain, hai în piaţă, să ne sprijinim şi noi, şi coroanele, de una din mesele de beton, pe care să ne aşezăm cafelele. Am intrat în piaţă şi, în faţă mi s-a înfăţişat un spaţiu absolut pustiu. Doar, după colţ, sprijinită de un perete, stătea o bătrânică, cu capul plecat şi privirile în platforma betonată, având la picioare o găleată plină cu busuioc. Apucăturile, proaste (sau nu!), de ziarist m-au îndemnat să las coroanele jos şi să-i fac bătrânicii o poză! Era multă tristeţe şi expresivitate în imaginea femeii, care stătea într-o piaţă goală, aşteptând, parcă ruşinată, vreun client care n-avea de unde să apară! Aşa că, mi-am zis, să-ţi fie ruşine, măgarule!, cum ai face să tulburi aşteptarea zadarnică a bătrânei, aruncând coroanele pe jos şi sărind pe ea cu telefonul! Sau, mai rău, cu aparatul foto, că-l aveam şi pe acela în geantă. Şi m-am răzgândit, m-am făcut că nu o observ şi am trecut mai departe. Ne-am dus spre celălalt capăt al pieţei pustii, spre biserica romano-catolică şi ne-am oprit la cafeaua de înviorare. Am băut, am plecat. Pe drum, cumnată-mea mi-a spus că era marea sărbătoare a Sfintei Parascheva. Ei, pe naiba, uite cum îmi scapă mie lucruile astea, deşi văzusem câte ceva la televizor. Şi, vă spun cu mâna pe inimă, că mi s-a pus un nod în gât şi mi-a scăpat o lacrimă, atât cu gândul la mortul pe care urma să-l conducem la groapă, cât şi la femeia care, de dimineaţă, cu siguranţă se închinase la Sfânta Cuvioasă Parascheva, rugând-o să o ajute să-şi vândă busuiocul în acea mare zi de sărbătoare. Eram supărat pe mine. Măcar să-i fi cumpărat un fir de busuioc! Nu mai era loc de întors, mortul nu aşteaptă, popa, nici atât! Aşa că am mers mai departe, cărând cu mine coroanele şi nostalgia Bocşei din copilăria mea, cu străzile animate, cu pieţele pline de târgoveţi şi de cumpărători.

PS - Totuşi, ce fotografie faină ar fi ieşit!