Articol

Nici acum nu ştiu dacă am făcut bine! Poate, mai bine mergeam la ei să le spun! Treceam pe strada mare, pe lângă parcul din apropierea gării satului, unde era o fântână publică. Nişte băieţi mai mari ca mine, să fi fost vreo trei-patru, aruncau cu bolovani în fântână şi râdeau. Râdeau şi aruncau, aruncau şi râdeau. Eu aveam o fântână în curte, la bunici, şi fântâna era un loc misterios şi sacru. Copil fiind, am fost învăţat că fântâna trebuie respectată. Fântâna îţi dă viaţă, dar, dacă eşti rău sau neatent, poate aduce moartea. În memoria colectivă a satului s-au păstrat cazuri teribile cu oameni, copii, animale, care şi-au pierdut viaţa în fântână. Fântâna era izvor de viaţă, populat cu întâmplări minunate, dar şi cu accidente, crime, sinucideri.

Acum, fântâna aceea de lângă parcul gării, nu mai e. A murit şi a fost îngropată! Dar, atunci, pe când treceam eu cu părinţii mei pe lângă ea, era vie. Şi pe stradă patrula un miliţian. M-am desprins de mâna mamei şi m-am dus glonţ la omul legii. Cât eram de mic, ştiam despre importanţa miliţainului, a preotului, a cantonierului, a văcarului şi căprarului, în viaţa satului. Aşadar, m-am dus la omul în uniformă albastră şi i-am spus cu voce tare, supărat, convingător şi acuzator: „Miliţianule! Uite, copiii ăia aruncă cu pietre în fântână!” Surpriza mea a fost uriaşă. Miliţianul şi părinţii mei au izbucnit în hohote de râs. Sincer, nu mă aşteptam! Clar, demersul meu a fost trecut în ridicol, în derizoriu, deşi, părea că oamenii aceia mari râdeau cu oarecare simpatie. Vai, vai, ce sufleţel mic aveam şi cât era el de înnegrit şi de revoltat!

De atunci, întâmplarea s-a păstrat în familie. Din când în când era amintită şi se rădea, din nou, cu poftă. Nimeni nu mi-a explicat nimic. Pentru că momentul m-a marcat, mi-am adus aminte de el de mai multe ori pe parcursul vieţii.  Mai ales atunci când cineva reclama şi ceilalţi râdeau. Nu ştiu dacă a fost, neapărat, efectul acelei întâmplări sau o fi fost alte cauze, dar, nu-mi aduc aminte ca, de atunci şi până acum, să fi scris vreodată o reclamaţie. N-am mai avut încredere! Ce am putut rezolva personal sau cu aliaţi, dacă am avut curajul şi puterea să intervin direct, am făcut-o. Dacă nu, fie am tăcut, fie am  povestit sau am scris. Proză. Cred că a fost momentul care m-a împins spre literatură!

Oricum, am continuat să cred că dacă cineva aruncă cu pietre în fântână, trebuie făcut ceva, trebuie intervenit, acţionat, protestat. Dacă nu altceva, măcar trebuie scris pe ghizduri: Nu aruncaţi cu pietre în fântână! Poate, poate, sub puterea cuvântului, se mai îndreaptă lumea. Cât de cât!