Percepția cvasi generală este că parlamentarii sunt un soi de specimene care nu fac nimic. Pierd timpul cu deplasările la București, dorm în timpul dezbaterilor, joacă șeptic sau popa prostu’, însă cu toate acestea, sunt plătiți boierește. Ca să parafrazăm o zicală românească, munca înnobilează omul, dar nici parlamentul n-a omorât pe nimeni. De la atâta stat cu curul pe scaun. Din acest motiv este atâta înghesuială pe liste. Nu că le-ar păsa de norod, de legile pe care le fac, de ce lasă în urma lor pe unde trec, ci pentru banii pe care îi câștigă.
Pentru omul de rând sunt bani mulți. Chiar foarte mulți. Salariul unui ales al poporului echivalează cu pensia pe un an al celor mai mulți români. În condițiile în care, și unul, și altul, au o singură burtă de hrănit. Pentru un senator ori un deputat, banii reprezintă doar o parte din privilegiile de care vor beneficia pe durata mandatului de patru ani. Privilegii care vor înmulți banii, în timp, dincolo de cadrul legal, dovadă că unii dintre ei, ce-i drept doar o mică parte, ajung să semneze condica la DNA ori să își mute domiciliul la Popa Șapcă.
Zilele trecute, cineva îmi spunea că se hotărâse cu cine să voteze. Și la Senat, dar și la Camera Deputaților. Avea încredere și în unul, și în celălalt candidat. Din acest punct de vedere era liniștit. Singura lui nedumerire era cum să-și pună ștampila pe respectivii candidați, pentru ca buletinul lui de vot să nu-i fie anulat. La început nu am înțerles ce dorea să-mi spună. Până la urmă m-am dumirit, înțelegând că de pe lista aceea de partid văzută de el pe stradă sau la televizor, doar în X și în Y avea încredere. Doar pe cei doi ar vrea să-i voteze. Să pună ștampila doar pe numele lor. Cu restul candidaților, nu are nicio taină, fie că nu-i consideră capabili să ajungă parlamentari, fie că sunt cu „bube“ în cap.
Pentru ce-i votăm pe cei pe care îi știm corupți? O întrebare legitimă pe care ne-o punem toți, la care nu știm să răspundem. Chestia cu „datoria cetățenească“ ori „dar ăia sunt mai buni decât ăștia?“, nu mai ține. Sau, așa ar trebui. Nu mai suntem în 1990, la primele alegeri libere din România. Suntem la 26 de ani distanță de acele vremuri, iar noi continuăm să ne apărăm cu „lasă, că nici ai tăi nu sunt mai curați decât ai mei“. Noi ne apărăm, iar ei țin cu dinții de legea electorală, după care votăm lista și nu omul.
Știu ei ce știu, că nu sunt proști!
RSS Feed