Articol

Suntem la capătul unei luni de petreceri. Sfântul Nicolae, Crăciunul, Sfântul Ştefan, Revelionul şi Sfântul Vasile. Mai rămân Boboteaza şi Sfântul Ion şi gata cu chefurile. Cu chefurile organizate şi girate de guvern prin acordare de zile libere bugetare care, chipurile, vor fi recuperate într-o zi. Bairamurile de peste an pot continua, ori de câte ori are omul ocazia şi plăcerea.

De fiecare dată când se trage linia şi se face bilanţul vânzărilor la caltaboşi, cârnaţi, jumări, vin, ţuică, bereşi alte tipuri de băuturi alcoolice patronii sunt gata să se jure că acestea sunt cu mult mai bune decât cele de anul trecut. Nu ştiu cât adevăr este în toată această tărăşenie, dar cu siguranţă că departe nu sunt pentru că, în preajma acestor sărbători, parcările supermarketurilor sunt într-atât de ticsite de maşini, încât este nevoie să te învârţi ca titirezul până prinzi un loc liber. Cumpărătorii apar de peste tot. Sunt ca lăcustele care se revarsă peste spaţiile burduşite ale marilor magazine cu gândul la un singur lucru: mâncare. Cât mai multă mâncare. Ce dacă o bună parte din ea va fi aruncată la tomberoane, lasă că nu strică. Să fie în casă, că nu se ştie cine îţi trece pragul. Că de aia e sărbătoare.

Vă sună cunoscut acest refren? Sigur, că da. Aşa a fost întotdeauna la români, chiar şi pe vremea comuniştilor, de parcă de fiecare dată la sfârşit şi la început de an ne pregătim de venirea apocalipsei. Ne gândim doar la burtă. Ea să fie plină cu de toate, restul nu mai contează, chiar dacă unii dintre noi ajung după aceea la Urgenţă, jurând că n-o să mai facă niciodată aşa. Niciodată, până le trece greaţa de la atâtea piftii, cârnaţi, sarmale, afumături, cozonaci, prăjituri cu cremă deasupra şi câte şi mai câte. Şi până îl pune medicul pe picioare.

La urma-urmei, o viaţă avem şi dacă şi pe aia o dormim de Paşte, Crăciun, Revelion şi de sfântul cutare şi cutare...