Articol

Oraşul Reşiţa se schimbă. Nimeni nu zice că nu, dar cei mai mulţi locuitori ai oraşului sunt dezamăgiţi de modul schimbării. E, într-un fel, explicabil, fiindcă mai multe generaţii au înţeles că schimbarea însemană neapărat creştere. Iar, de câţiva ani buni, Reşiţa descreşte. Nu e primul şi nici ultimul oraş care păţeşte aşa ceva. Sub influenţele schimbărilor economice mondiale, marile uzine se restrâng, unele se închid, cererea de oţel, de fontă, de cocs, e tot mai mică. Acum, înaltele tehnologii ce se mai dezvoltă, precum şi serviciile. Şi comerţul.

Comerţul din societatea de consum este cel care ne-a luat ochii, pe vremea în care trăiam în lagărul socialist. Vrem o ţară ca afară!, ne spuneam, văzând câte ceva, pe furate, din strălucirea magazinelor occidentale. Ce să mai zicem de videoclipurile cu Michael Jackson şi Madonna, ce reprezentau, pentru noi, suprema formă de manifestare artistică. Chiar şi Lepa Brena, când ne-a arătat funduleţul, am întrezărit prin el „raiul” occidental. Vreau o ţară ca afară, ne spunem şi astăzi, deşi, tot noi, suntem dezamăgiţi când vine ceva de afară, sub forma unor linii de asamblare, cu muncitori-roboţi la bandă, prost plătiţi, când mai vine un supermarket cu snacksuri, sucuri cu E-uri, ardei strălucitori, de zici că-s sidefaţi într-o super-vopsitorie. E reversul medaliei. De fapt, nu e reversul, pentru că „medalia” e strălucitoare pe ambele feţe, doar că, sub pojghiţa aurie, subţire, e de plastic.

Scapă cine poate!, spune cinicul, dar nici el n-are dreptate. Pentru că nu scapă nimeni. Nu te mai poţi ascunde nici la ţară. Şi acolo, roşiile şi castraveţii sunt tot din seminţele care dau producţii mari, colorate şi fără gust. Şi acolo se caută profitul şi confortul. Internetul, jeepurile, electrocasnicele fac parte din principala colecţie de vise a românului. Sau să scapi plecând în Occident? E bun ş-aşa, dar Occidentul oferă aceleaşi lucruri, doar că mai multe. Şi serviciile sunt mai rafinate. Asta e! Dacă rămânem în Reşiţa, n-avem decât să ne rafinăm şi noi serviciile. Ar putea dura ceva timp, totuşi, până la urmă, vom fi şi noi mai mulţumiţi. Însă, în niciun caz mai fericiţi. Pentru că fericirea ne este dată de emoţii. Bine, şi nefericirea, tot din emoţii ne vine. De exemplu, războiul este cea mai mare sursă de emoţii. Şi de nefericire. Dar, numai nebunii caută astfel de emoţii. Pentru că viaţa, în mod normal, se bucură de viaţă. Şi caută acele emoţii care să stimuleze viaţa, sentimentul că eşti viu. Astfel de emoţii ne vin din iubire, din artă, cultură şi sport. Iubirea e un sentiment absolut privat, deci nu-l comentăm la nivel de municipiu, de judeţ, nici de euroregiuni şi aşa mai departe. Comuniştii au încercat să etatizeze şi iubirea (vezi iubirea faţă de Partid şi faţă de Marele Conducător), dar nu le-a mers. Iubirea de stat e o formă stupidă de manipulare (vezi Coreea de Nord). Aşadar, ne-a rămas arta, cultura, jocul, natura, pentru emoţiile pozitive. Un oraş care nu „vinde” astfel de emoţii, e un oraş mort.