Articol

Am avut o discuţie în contradictoriu cu un amic. Amicul se plângea că e plină lumea de orgolioşi, care s-au căţărat pe funcţii, fără să aibă niciun fel de calităţi, au mimat, au copiat, se prefac în continuare că fac, dar sunt simpli oameni de hârtie. Oameni de hârtie sau de paie în faţa superiorilor şi oameni de tablă în faţa subalternilor. Şi amicul mi-o dădea drept exemplu pe Viorica Dăncilă, care, în opinia lui e un exemplu clasic de fiinţă mediocră. Dacă tot ocupă locuri pe care nu le merită, măcar să se arate mai umili, spunea amicul.

L-am contrazis. În primul rând că orgoliul nu este o formă de manifestare a mândriei goale, orgoliul nu se ridică pe nimic şi din nimic. Aceea e vanitate. Orgoliul se sprijină pe fapte şi rezultate! Orgolios e Hercules, care, cunoscându-şi calităţile, are destul orgoliu şi curaj să înfrunte leul din Nemeea, orgolios e şi Făt-Frumos care pleacă să-i omoare pe zmei, chiar până pe Tărâmul Celălalt! Asta ar fi una, iar alta este că orgoliul este specific vieţii, este un element care alimentează viaţa, îi dă motive de a păşi, a alerga, a zbura, în vreme ce umilinţa înseamnă o retragere din viaţă, chiar, dacă mergem la formele extreme de umilinţă, de negare a ei. Umilul se ghemuieşte în sine, se face mic, îşi cere iertare că există, vrea să dispară, în vreme ce orgoliosul dă pe dinafară, trăieşte, vibrează.

Da, mi-a spus amicul, dar, tocmai aceasta este problema, umilul aduce pacea, în vreme ce orgoliosul aduce războiul. Ei, na, că aici m-a prins! În această privinţă a trebuit să-i dau dreptate amicului. I-am dat dreptate şi amicul s-a umflat în pene, plin de orgoliu.