Articol

Viena este un oraş ospitalier, cu oameni harnici şi primitori, cu palate şi statui nenumărate, cu vitrine sclipitoare, caleşti trase de câte doi cai frumoşi, cu doi cerşetori pe zeci de kilometri pătraţi (aceeaşi pe care i-am întâlnit şi anul trecut, şi acum doi ani!) şi cu câţiva români care nu cerşesc, ci încearcă să-ţi vândă ziare vechi, ca să aibă de-o chiflă şi-o cafea. Maşini, tramvaie, metrou, aglomeraţie. Mii şi mii de maşini parcate pe marginea şoselelor. Însă, adevărul este că, destul de des, parcările se eliberează şi poţi prinde un loc pe bulevaredele centrale. Cum de se întâmplă asta, am aflat abia după o experienţă neplăcută.

Am călătorit zilele trecute la Viena cu Marian şi cu Petre, amândoi din Reşiţa. Cu maşina lui Marian. Am ajuns după amiază pe Alser Strasse, un bulevard situat în zona centrală a Vienei, unde se află şi teatrul-studio Pygmalion, locul de desfăşurare a unui spectacol la care am fost invitaţi. Tot bulevardul era ocupat cu maşini parcate pe lângă tortuar. Ne-am mai învârtit noi vreo două ture şi, iată, s-a eliberat un loc, în apropiere de teatru. Era acolo, ca peste tot pe bulevard, şi un indicator cu X-ul roşu de parcare interzisă, dar mai scria ceva în germană şi un interval orar. Cineva dintre gazde ne-a învăţat că trebuie să cumpărăm tichete de parcare, 3 euro pentru o oră şi jumătate, iar tichetul trebuie pus în bord, să-l vadă responsabilii cu parcările. Dar nu ai voie să parchezi mai mult de o oră şi jumătate. Apoi, trebuie să pleci. Însă vienezii, care au de stat mai mult în zonă, ies la fiecare oră şi jumătate la maşină şi pun alt tichet. Degeaba pui mai multe tichete în bord, că nu se iau în considerare. Vine platforma şi îţi ia maşina. Zice că aşa au păţit nişte reşiţeni, anul trecut.

Ne-am conformat, am cumpărat tichete ca să acopere perioada până la ora 18.00, oră de la care parcarea este gratuită. Şi ne-am văzut liniştiţi de treburi. Relativ liniştiţi, pentru că Marian trebuia să iasă la maşină, la fiecare oră şi jumătate, cu precizie nemţească, şi să înlocuiască tichetul. A doua zi dimineaţă, la fel. De la ora 8.00 începe taxarea parcării. Tichet în bord, valabil până la ora 9.30 şi aşa mai departe. Numai că, la ora 9.30, ia maşina de unde nu-i! Am întrebat în dreapta, în stânga, ce s-a întâmplat, ce am greşit. Păi, greşala era că pe locul acela, dimineaţa aveau voie să parcheze numai furgonetele şi camioanele pentru aprovizionarea magazinelor. Nu vedeţi că scrie? Vedem, vedem, că scrie ceva, dar nu înţelegem. Un taximetrist din apropiere ne-a văzut agitaţi şi ne-a spus într-o română moldovenească ce s-a întâmplat. A venit platforma şi a luat maşina. Cine? Poliţia? Nu. Sunt două firme private care se ocupă de degajarea parcărilor. Telefon la una din firme. Da, maşina dumneavosatră e la noi. Puteţi veni să o ridicaţi. Taxa, 250 de euro. Nu vă spun ce a fost la gura lui Marian, legat de Imperiu, de Maria Tereza, Franz Iosif, de birocraţie, de OMV, de societatea care taie pădurile în România! A făcut o recapitulare istorică cu înjurături, cam din secolul XVIII, până în prezent. Băi, după ce că ne luară benzina, acum ne iau şi maşinile!, zise Marian.

Ce să faci, ce să faci!? Unul dintre actorii vienezi s-a oferit să ne ajute. Ne-a condus până la locul de depozitare a maşinilor ridicate. O curte imensă, de vreo câteva hectare, plină cu maşini sechestrate. La biroul de revendicare şi plată a maşinilor era coadă. Cam opt-zece cetăţeni, din care o parte străini, dar erau şi austrieci, aşteptau să dea explicaţii şi să plătească taxa pentru efortul făcut de firmă pentru ridicatul, transportul şi păstrarea maşinilor culese de pe bulevarde. Marian a avut o idee. Să negociem, să explicăm că nu suntem vinovaţi, că n-am ştiut. Că de vină sunt ei fiindcă n-au pus textul cu restricţia şi în engleză, să pricepem şi noi! Actorul vienez i-a spus că aşa ceva este imposibil. Poţi negocia preţul la pantofi, poşete, parfumuri, suveniruri, dar să negociezi penalitatea pentru parcarea greşită nu se poate. N-a reuşit încă nimeni! Şi nici nu ai cu cine să negociezi, pentru că după geamul ghişeului e un funcţionar „imperial”, care verifică actele şi ia banii. Altceva nu face. Am aşteptat să ne vină rândul. După noi au venit un timişorean şi un sârb. Au întârziat cu pusul tichetului de parcare pe bord şi le-au luat maşinile. Încă nu ştiau dacă maşinile lor sunt acolo ori la celălalt depozit. Au întrebat, au aflat, da, sunt acolo. În sfârşit, am plătit 250 de euro, am luat maşina şi am plecat. După noi veneau alţii şi alţii. Ne-am dat seama ce afacere de milioane este parcarea la Viena. Noi am zis că e de milioane, dar, cineva ne-a corectat şi a spus că e de miliarde! Şi, probabil, faptul că tăbliţele indicatoare sunt scrise numai în germană, are explicaţia lui, într-un oraş în care afluesc turişti din toată lumea. Cele două firme cu parcările, care au prins contractul cu primăria, sunt printre cele mai profitabile firme din Viena! Valsul vienez, şniţelul, berea, aduc şi ele bani pentru metropolă, dar nu cred că se compară cu banii încasaţi pe parcări!