Articol

Așa spune o veche zicală românească. Peștele, în special, cel proaspăt, se mănâncă cu mămăligă și cu mujdei de usturoi, fie că e vorba de ciorbă preparată din cap și coadă, fie că îl tăvălim prin făină de porumb. După care merge un vin. Neaparat, alb.  De exemplu, la restaurant, crapul este servit cu Sauvignon Blanc ori Chardonnay, iar păstrăvul cu Sauvignon Blanc sau Riesling. La gospodarul de la țară, merge un demisec din producția proprie.

Pe vremuri, era la îndemâna oricui. Până și în casa unui nevoiaș găseai o coadă de pește. Mai în glumă, mai în serios, peștele se afla pe toate drumurile. Era ieftin și îl primeai chiar și fără să-l comanzi. Cei mai în vârstă își amintesc, cu siguranță, că, atunci când cumpărai o rudă de salam sau două-trei pulpe, alimente considerate delicatese pe vremea aceea, vânzătoarea îți băga pe gât și un kilogram de merluciu congelat. Asta pentru că, în alimentară era prea mult pește și trebuia vândut. Așa că, dacă doreai să mănânci pulpe la cuptor sau un sandwich cu salam, musaia trebuia să cumpere și pește congelat, mai cu seamă că reclama cea mai tare de pe piață era: „Nicio zi fără pește“. Până și la fotbal există o reclamă asemănătoare: „Nu e pește ca guvidu, nici echipă ca Rapidu”. Nici nu-i de mirare cu așa abundență de pește oceanic. Flota noastră comercială avea patru pescadoare, denumite generic Polar, care pescuiau zi și noapte.

Astăzi, pescadoarele Polar I, II, II și IV sunt doar amintire. Peștele congelat e tot acolo în alimentară, dar la fel de scump, dacă nu chiar mai scump, decât cotletul și ceafa de porc ori carnea de mânzat. Nici peștele viu din magazinele specializate nu este mai ieftin, fie că e vorba de crap, șalău ori păstrăv. Să nu mai vorbim de conservele fabricate în Thailanda, China ori Mauritius. O cutie de 250 de grame a ajuns să coste o mică avere pentru pensionarul care postește miercurea și vinerea și are dezlegare la pește în posturile mari.

Cam asta e povestea peștelui, considerat secole la rând drept mâncarea săracului, și căruia astăzi cei mai mulți dintre noi îi duc dorul. Nu doar ca aliment, ci și ca instrument de cântat pe luncă, ca în vremea haiducilor lui Iancu Jianu în diminețile de vară cu rouă: Foaie verde solzi de pește// Mă iubește Leana, iubește.