Scriam în „Argumentul meu” de acum două zile, sub titlul „De ce România nu poate fi ca un soare”, că românii sunt un popor la fel de bun ca altele, dar calităţile şi posibilele performanţe ale românilor se împiedică în sistemul alcătuit din piese disparate, care nu se îmbucă între ele, astfel că angrenajul scârţâie şi, chiar, se gripează pe alocuri.
Domnul Mircea Paul Vasiliu, ale cărui comentarii, afirmaţii, reflecţii, le citesc cu atenţie şi le preţuiesc, a scris un scurt comentariu cu privire la articol, în care arată că „tocmai mentalitatea românului face legile proaste „ne-îmbucate”, pe care, apoi, tot el, încearcă să le fenteze ca să supravieţuiască. Iar această „mentalitate” se traduce, la nivelul „elitelor” prin auto-suficienţă...” Nu transcriu tot comentariul, el este la locul lui şi poate fi citit.
Desigur, domnul Vasiliu are partea sa de dreptate. Dar, mentalităţile colective se construiesc în istorie, iar omul este supus vremurilor. Foarte puţini reuşesc să se elibereze de „presiunea vremilor” şi să îşi dezvolte un model mental şi psihologic, oarecum, independent şi personal. De exemplu, spuneam la un moment dat, că nu înţeleg cum românul (mai ales cel matur şi vârstnic) poate fi în acelaşi timp ortodox şi nostalgic comunist. Totuşi, înţeleg. Mentalitatea de tip comunist nu a crescut în mod natural pe trunchiul poporului român. A fost „altoită” cu tancurile. Şi, totuşi, a prins. În vreme ce „mentalitatea ortodoxă” vine din adâncurile istoriei şi se transmite pe cale naturală, mai ales, în familie. Deci, sunt două ramuri, cu frunze şi fructe diferite, care trăiesc pe acelaşi trunchi. Aceasta pentru că, probabil, un popor are vigoarea, calmul, dar şi inerţia şi lentoarea unui organism vegetal. Pentru mine este un paradox; omul, fiinţă cugetătoare, nu ar trebui să se lase rupt în două, să se comporte ca un bolnav psihic, cu două personalităţi diferite şi fără legătură între ele. Totuşi, aşa se întâmplă. Ceea ce i s-a dat poporului „să înghită” de-a lungul istoriei se transferă în individ. În majoritatea indivizilor. Aş spune că poporul, fie că e român, fie că e japonez, este prea puţin responsabil de „mentalitatea sa colectivă”. Are mentalitatea în care l-a plasat istoria, iar această mentalitate se află, mereu, într-o lentă transformare. Asta, unu la mână.
Doi, la mână, ar fi că, există momente de şoc în istorie, în care mentalităţile se transformă mai repede decât sistemele (sociale, politice, economice etc.). Astfel de şocuri sunt revoluţiile, fie că sunt ele bolşevice sau democratice. Modelul mental este forţat să se schimbe, chiar se schimbă, dar sistemele au inerţia lor, care îi ţine captivi pe oameni în plasa trecutului. Până se ajustează sistemul cu noua mentalitate, trece un timp, relativ îndelungat. Aşa ceva i s-a întâmplat poporului român, cu „revoluţia din decembrie ’89”. Eu cred că există deja o generaţie, chiar două, cu mentalitatea omului încrezător în forţele sale, dornic de afirmare pe baza calităţilor, a priceperii, a perseverenţei, chiar şi a dorinţei altruiste de a face bine şi celor din jur. Pentru că omul inteligent îşi dă seama că nu poate trăi bine având răul în jurul său. Aceşti oameni există, se zbat, încearcă, riscă, dar, cum spuneam, sistemul încă nu este şlefuit şi reglat, astfel încât să poată prelua în mod eficient acţiunile lor.
Cred că nu este nevoie de vreun complicat exerciţiu de demonstraţie. Este evident că acest român destupat la minte, dacă este „plantat” într-un sistem funcţional, bine rodat, are înalte performanţe. Vezi cazurile românilor emigraţi prin Occident. Culmea e că şi românul netransformat mental, deplasat într-un sistem funcţional, are bune performanţe. De aceea, domnule Vasiuliu, susţin că NU mentalitatea este principalul vinovat de lipsa de performanţă a României. În principal este vorba despre inerţia unui sistem, care se transformă cu mare greutate.
Aceasta este convingerea mea, în acest moment, domnule Vasiliu, şi, dacă doriţi, pot să completez subiectul cu unele cazuri particulare.
Cu stimă şi consideraţie, al dvs., mai sus semnatul.
RSS Feed