Articol

Iniţial, am vrut să scriu despre nedreptăţi şi inegalităţi dureroase, căci prea mă enervasem după ce filtrasem prin gând o retrospectivă fugitivă a politicii din România ultimilor 26 de ani. Dar, am fost la Anina. Am fost la Zilele Oraşului Anina, în ziua a doua, cea cu folclorul. La care eu nu mă pricep. Mie, dintotdeauna, muzica populară mi-a sunat fie ca un catalizator de veselie nemotivată, fie ca o jelanie ridicolă. În funcţie de ritm şi text. În mintea mea de adolescent necopt (care am rămas), îmi ziceam ceva de genul, „prea simplu, prea ca la ţară!” Nu mă atrăgea şi pace!

Într-adevăr, am avut o perioadă, cât am fost reporter şi crainic la radio, când un mare iubitor de folclor, regretatul Gelu Ghera, s-a apropiat de mine şi mi-a explicat că există muzică şi muzică populară. Că nu-i totuna: „Mândro, ochii tăi albaştri /Strălucesc ca doi aştri!” sau „Bage dă dragostea noastră / A-nflorit un pom sub coastă!” Am înţeles câte ceva de la nea Gelu şi am început să apreciez unele cântece, după priceperea şi puterile mele. Dar, tot greu mi-a fost, cu excepţia serilor cu muzică populară în care era băutură destulă.

Deci, am mers la Anina, la Zilele Oraşului, să observ şi să relatez poporului cititor, dornic de informaţii, ce se mai întâmplă şi prin fostul orăşel minier. Şi stăteam eu aşa, în două picioare, şi mă uitam la dansatorii din Republica Macedonia. Şi m-a prins dansul lor, exotic, ritmat, dinamic, cu elemente de coregrafie, în care băieţii păreau nişte atleţi războinici, iar fetele nişte flăcări vii, care îi învăluiau pe băieţi din mişcări şi din priviri. Băieţii şi fetele jucau un joc al iubirii, dar şi un joc demonstrativ al orgoliilor, mesajul fiind cam aşa, că uite cine sunt eu, sunt tânăr, puternic, războinic, eu pot să te frâng, dar, de fapt, sunt aici să te iubesc şi să te apăr,... dacă vrei şi îmi recunoşti calităţile. Iar fetele spuneau, tot din mişcări şi priviri, sunt tânără frumoasă, iubitoare, îmi place de tine, dar trebuie să mă meriţi! Şi am avut o revelaţie (am mai scris de revelaţii, asta este, mă loveşte câte una, când nu m-aştept!). Băieţii şi fetele erau nişte zei tineri, nemuritori, care transmiteau un mesaj ancestral al neamului lor. Îi vedeam cu ochii părinţilor lor, a celor înglodaţi în cotidian, dar conştienţi de valoarea acelor copii, de valoarea energetică, vitală, mistică, nemuritoare a mesajului lor şi a prezenţei lor în lume. Erau atât de frumoşi, atât de lumioşi, atât de... veşnici! Şi mi-am dat seama că un neam care are astfel de folclor şi astfel de tinere zeităţi nu poate fi subjugat, nu poate fi cucerit. Pentru că această identitate a neamului se va manifesta atât timp cât vor fi, se vor iubi şi vor naşte copii, care vor duce mai departe mesajul. Din acel moment, aşa i-am văzut şi pe tinerii sârbi şi pe tinerii dansatori români.

Bine, acum, eram şi sub influenţa unei recente lecturi, căci tocmai am terminat de citit „Nopţi fără lună”, de John Steinbeck. Şi Steinbeck descrie cum nişte invadatori înarmaţi până în dinţi nu reuşeau să supună un orăşel, nu atât din cauza rezistenţei cu arma în mână a celor ocupaţi, ci din cauza faptului că locuitorii nu renunţau la felul lor de a fi. Şi aceasta m-a ajutat să înţeleg folclorul şi tinerii nemuritori de pe platoul cu cântece de la Anina. Şi mă gândeam că mare grijă trebuie (ar trebui) să avem de tinerele zeităţi, noi ăştialalţi, părinţii lor, primarii, miniştrii, preşedinţii, că, în fapt, noi de ei depindem, în ei ne stă puterea!