Articol

Am tot vorbit, şi eu ca tot omul, despre Raiul Copilăriei, pe care l-am localizat în satul natal, la Jamu Mare, undeva în capătul grădinii, unde curgea pârâul pe care noi îl numeam Boruga. Căci, drag îmi era satul nostru cu Boruga cea frumos curgătoare şi tulbure ca laptele cu cafea, în care nu se oglindea mai nimic, doar papura şi sălciile pitice, precum şi vreo trei poduri vechi din lemn, parţial în ruină. Dar, copilăria mea s-a desfăşurat, în paralel, şi la Reşiţa, unde m-am mutat încă de la vărsta grădiniţei cu părinţii, căci Reşiţa reprezenta promisiunea unui trai îmbelşugat pentru orice ţăran care avea şansa să se angajeze în fabrică, să se califice şi, cine ştie, poate, chiar, să ajngă maistru! Iar copiii lui puteau ajunge chiar şi ingineri! Aşa că o mare parte din copilăria mea mi-am petrecut-o în spatele furnalelor, pe strada Rândul II şi pe Valea Ţerovei. De fapt, toată lumea îi spunea Ţărova, iar locuitorii erau numiţi ţăroveni.

Valea Ţărovei a fost al doilea Rai al copilăriei mele, pe care l-am descoprit treptat, fiincă în copilăria mică nu m-am avântat decât peste deal, în Lunca din marginea Ţărovei, până la Florărie, unde se întindeau şi grădinile ţărovenilor. Spun „doar”, însă lunca aceea cu apă limpede ca cristalul, cu coturi şi cotloane, cu sălcii uriaşe, cu gropuri şi mici cascade, cu prundişuri, dar şi cu plaje cu nisip fin pe care ne întindeam ca şopârlele la soare, a reprezentat pentru mine, şi pentru toţi copiii din Dealul Crucii, o junglă fericită, în care ne pierdeam, uneori până la lăsarea serii.

Când am mai crescut şi m-am mai obrăznicit, am continuat explorarea cursului de apă, împreună cu colegii de generaţie, însoţindu-i pe băieţii mai mari, în aval, până pe sub halda de zgură. Aveam deja vreo zece ani şi bazinele de sub halda de zgură erau minunate locuri de scaldă. Bazinele erau nişte parguri de decantare, după care erau zidite nişte adâncituri în care se adunau aluviunile, excavate din când în când, ca să nu se reverse apele, să nu erodeze malurile. Acolo, sub halda de zgură, peisajul era selenar. Toţi ştiam cum e peisajul pe Lună, fiindcă asisasem, în direct, la televizor, la prima aselenizare, la primul pas făcut pe Lună de Neil Armstrong. Sub halda de zgură totul era alb-gri-albăstrui, până şi pomii care supravieţuiau pe ici pe colo aveau frunzele argintii. Iar pe coastele haldei se scurgea lava fierbinte răsturnată din micuţe (micuţele erau oale uriaşe din fier, puse pe roţi, în care se transporta zgura), cădeau uneori bolovani fierbinţi de zgură încinsă, ca nişte meteoriţi. mai cădeau şi micuţe. Chiar şi locomotive! Am şi asistat la prăbuşirea unei locomotive peste buza orizontului, în timp ce eram la scăldat. De fapt, n-a fost chiar o prăbuşire, căci locomotiva a scăpat de pe şine, s-a lăsat uşor pe o rână şi a alunecat vreo douăzeci de metri la vale, înfigându-se în praful de zgură. De acolo, de jos, din Vâna Ţărovei, noi vedeam locomotiva sus pe cer. Tare fain a alunecat şi noi am aplaudat şi am ţopăit ca la aselenizare! Nimeni n-a păţit nimic, mecanicul a ieşit din loomotivă şi s-a urcat înapoi în marginea orizontului, sus pe cer! Frumoase clipe, săptămâni, luni, ani, am petrecut în praful de la halda de zgură. Uneori, luam rogojini, urcam cu ele pe coasta muntelui de zgură şi, îndoind marginea din faţă peste genunchi, alunecam cu ele la vale, cu iuţeală maximă, înecaţi în nori de praf. Vă daţi seama în ce hal ajungeam acasă, cu zgură în păr, în ochi şi urechi, până şi în gaura curului, de ne aruncau părinţii în ligheanul cu apă să ne spele. Desigur, un lighean cu apă caldă, încălzită pe reşou, ajungea pentru doi-trei fraţi, depinde câţi erau în casă. Cearta părinţilor era blândă şi mai mult formală. Orice ai fi făcut, copil fiind, pe dealurile acelea pline de praf şi funingine, tot ajungeai acasă machiat ca un mic diavol scăpat din Iad. Şi, totuşi, pentru noi, acela era Raiul! Şi uite-aşa, mi-am adus aminte cu plăcere de Raiul de Zgură şi cât de fericit am fost acolo. Şi mi-am dat seama că fericirea nu ţine de condiţii, ci de copilărie! Oamenii mari sunt nefericiţi.