Articol

Revoluţia din decembrie ’89 a izbucnit pe fondul unei nemulţumiri populare, însă nu a izbucnit spontan, ci a făcut parte dintr-un plan de răsturnare a puterii lui Ceauşescu.

Parchetul General spune într-un comunicat, făcut public la 1 noiembrie: „pentru păstrarea puterii, prin acţiunile desfăşurate și măsurile dispuse, noua conducere politică şi militară instaurată după data de 22.12.1989 a determinat uciderea, rănirea prin împuşcare, vătămarea integrităţii fizice şi psihice, respectiv lipsirea de libertate a unui număr mare de persoane”. Aceasta este o răsturnare de situaţie uluitoare, la care puţini se mai aşteptau.  

Personal, la Reşiţa, am ieşit la „revoluţie”, „din primul minut”, făcând parte din grupul de vreo 30 de persoane, care s-a  adunat la Fântâna cinetică, în după-amiaza zilei de 21 decembrie, fiind înştiinţat, în fabrică, de către doi studenţi, că „în centru va fi revoluţie”. Chiar am mai povestit cum am discutat cu alţi trei colegi de-ai mei din fostul CSR. A fost o discuţie tragi-comică, demnă de un roman (ne)bun: „Hai, ieşim şi noi la revoluţie, în centru. Dacă o să fie revoluţie, stăm şi noi acolo, dacă nu, bem o vodcă şi plecăm acasă”! Deci, noi, poporul, eram pregătiţi de revoluţie. Nu mai povestesc restul, a mai fost spus şi scris, în diferite variante, totuşi, asemănătoare.

Ce s-a întâmplat, însă, după 22 decembrie, m-a luat prin surprindere şi nu înţelegeam nimic. Am luat de la început în derâdere ideea cu teroriştii, pe care mulţi alţii îi „vedeau” peste tot. Am fost chemat şi eu în gărzile patriotice, mi s-a dat muniţie şi am păzit poarta combinatului şi, apoi, barajul Secu. Dar, am refuzat să particip la „lupte”. Nu am tras niciun glonţ. Nici nu primisem vreun ordin în acest sens, însă plutoanele de gardieni, alcătuite din colegi de-ai mei mergeau entuziaşti „la luptă”, răspândind gloanţe „cu veselie”. Eram la centrul de comandă al gărzilor patriotice din CSR, de unde se dădea muniţia şi mereu, mereu, se întorceau gardieni (patriotici), care cereau muniţie, mai multă muniţie. Şi li se dădea fără număr, fără număr! Am mai spus-o, l-am întrebat pe un comandant de pluton, un inginer respectabil din combinat: „Cu cine vă luptaţi?” „Cum cu cine? Cu EI !”, mi-a răspuns comandantul (iată, revin asupra acelui „EI”, folosit în cazul unui inamic difuz, neidentificat). „Unde?”, am mai întrebat. „La Miliţie şi la Unitatea de Rachete”, mi-a spus. Din ce mi se povestea şi din ce am văzut, am înţeles că s-au format, atunci, trei grupări, care trăgeau unele în altele. Armata, miliţienii şi gardiştii. Nu puteam înţelege de ce trag unii în alţii, fără un scop precis, fără un obiectiv. Mai ales că lozinca, „Armata e cu noi!”, era pe buzele tuturor, ne dădea încredere şi, la Reşiţa, armata nici nu ieşise pe stradă. În plus, Miliţia anunţase că depune armele. Întâmplările sunt multe, amintesc doar de „luptele” dintre gardienii de pe strada Laminoarelor, conduşi de regretatul fotbalist Nestorovici, cu alţi gardieni de pe strada numită acum, Paul Iorgovici, înarmaţi, culmea, cu o mitralieră! Am fost şi acolo, nici acolo nu am tras vreun glonţ. N-aveam în cine! Amintesc şi de simulatoarele de foc automat, care erau pornite noaptea în oraş. Duduiau în draci!

Bine, acestea sunt întâmplări locale. Ideea este, aşa cum a dezvăluit în mai multe rânduri generalul Ioan Talpeş, că răsturnarea puterii (a lui Ceauşescu) era plănuită, deja din anii ’80, de Uniunea Sovietică (a lui Gorbaciov). Se pregătea, de fapt, eliminarea comunismului din istorie, iar Ceauşescu nu era de acord. Se ţinea pe modelul coreean. Declanşarea revoltelor avea nevoie de o scânteie. Scânteia putea fi la Braşov, la Iaşi, oriunde. A fost la Timişoara. Mulţi oameni au ieşit la „revoluţie” cu bună credinţă, cu mâinile goale. Problema este că planul cuprindea şi declanşarea unor confruntări între presupusele forţe rămase loiale lui Ceauşescu şi forţele care ar fi trecut de partea revoluţiei. Iar cei care au preluat puterea în 22 decembrie 1989 nu îşi imaginau că puterea poate fi preluată şi printr-o revoluţie paşnică. Aşa cum s-a întâmplat în celelalte ţări din blocul socialist. „Noua putere”, de fapt, produsul vechiului sistem, a mers mai departe pe planul iniţial şi a declanşat acţiunea militară, a luptelor de stradă. Nu erau pregătiţi să-şi legitimeze puterea prin cuvânt. Au folosit armele. Şi au murit sute (după unele statistici, peste 1000) de oameni nevinovaţi, simple „obiecte” ale manipulării. Ceea ce au făcut se numeşte „infracţiune împotriva umanităţii”. Şi puterea pe care au preluat-o au folosit-o (şi) pentru a-şi acoperi urmele. Aceste lucruri se cam ştiau „în popor”. De câteva zile, ceea ce se ştia a devenit şi variantă oficială.