Articol

Am tot vorbit, şi noi, în presă, şi dumneavoastră, cititorii, despre aşa-zisa globalizare a mărfurilor, care, în mare parte, a scos de pe piaţă micii producători, agricultorii, apicultorii, producătorii de ţuici, meşteşugarii, care făceau mărfuri autentice, tradiţionale, gustoase, trainice. Marea industrie, industrializarea agriculturii, comerţul global, companiile transnaţionale, organizate pe bază de eficienţă şi profit, au adus în casele oamenilor produse fabricate pe bandă, „de firmă”. Trebuie să recunoaştem, multe, chiar, produse foarte utile, faine, arătoase.

Dar, eşecul acestui mod de funcţionare al economiei este reprezentat de roşie, cea despre care, atât de inspirat, scria poetul: „E lampă vie strălucind pe masă” (din „Laudă tomatei”, de Miron Radu Paaraschivescu). Din păcate, lumina şi frumuseţea tomatei au rămas aceleaşi, poate, chiar, mai accentuate, dar, gustul s-a dus pe vecie! Cine ştie unde, prin munţi şi văi, să mai fie ascunsă o tomată cu gust autentic, adevărat! Personal, n-am mai aflat-o de prin anii 90 ai secolului trecut.

Însă, în principal, nu despre tomată vreau să vorbesc. Era, doar, un exemplu. Vreau să vorbesc despre curentul, normal, care s-a format în rândul consumatorilor, şi anume acela de a căuta, în oceanul de mărfuri globalizate, produse unice, umile, prietenoase. Şi, pentru aceasta, consumatorul merge prin pieţele de legume-fructe, prin pieţele de „ieftinica”, aşa-numitele Ocsko, mai hălăduieşte prin sate, se opreşte pe marginea drumului, unde, câte un om fără vârstă, bătătorit, îmbrăcat în haine de lucru la câmp, cu aspect de ţăran adevărat, îşi vinde produsele adunate în bocceluţe, găletuţe, borcănaşe, întinse pe ştergare sau pe pungi de nailon. Această imagine îţi sugerează că acolo se pot afla comorile pe care le visezi. Comori, care, altădată, erau la îndemână!

Aşa am făcut şi eu. Nu de mult, îndemnat de sfaturile televizate, că zahărul e nociv pentru organism, am decis să-mi cumpăr miere pentru îndulcit cafeaua. Dar, n-o să iau miere de la supermarket, unde, pe borcan, scrie, de exemplu că e „miere din ţările UE”! Aşa că m-am dus la piaţă şi am cumpărat miere de la un producător, care avea borcanele legate cu hârtie şi etichete scrise cu pixul. Preţul, mai mare ca la supermarket! Mulţumesc frumos, am luat produsul autentic, tradiţional, şi am început să folosesc mierea la cafea. Deja de la prima cafea, am simţit în gură un gust metalic, iute. Dar, m-am gândit că e de la ţuica băută cu o seară înainte! Pe naiba! La următoarele cafele au început să mă doară gingiile şi simţeam în gură un gust de parcă aş fi mâncat fier vechi cu vaselină. Ptiu! Am aruncat mierea cât colo. Dar, nici pe producător nu l-am mai văzut. Probabil că circulă cu marfa prin România profundă şi magică.

Dar, nu m-am lecuit! Zilele trecute, venind pe un drum, prin fabuloasa Transilvanie, am oprit cu colegii în dreptul unei ţărănci, destul de ponosite, zâmbind ştirb, dar luminos, care vindea miere şi brânză afumată, pe marginea drumului. Şi printre borcane, avea şi „mană”, adică o miere de culoare aproape neagră, care, zice-se are calităţi deosebite. Am cumpărat şi mană, la preţ de cocaină şi duşi am fost. Duşi cu zăhărelul! Pentru că „mana” curge ca pişatu şi are gust de sirop de zahăr. Ce să zic, sunt fericit că nu pare toxică. N-am mai avut niciun simptom, dar am aruncat borcanul la tomberon.

De aceea zic, hulim noi produsele industriale, dar, se pare că n-au fost stricate doar tomatele, a fost stricat, într-o oarecare măsură, şi sufletul României profunde şi magice. Nu ştiu în ce măsură, dar, s-ar putea ca pierderea să fie irecuperabilă. Aşa cum îmi spunea şi un prieten, care a cumpărat din piaţă „ouă de casă”, cu gălbenuşul decolorat.