În 1990, mulți dintre noi și-au imaginat capitalismul ca pe ceva de genul că vom continua să muncim ca și până atunci și vom trăi ca sârbii, la care exista o libertate de mișcare, grație cărora puteau să se deplaseze și să-și câștige existența prin Austria, Elveția, Italia. Gândeam așa pentru că la noi nu găseai nici blugi de cumpărat, nici vegeta ori Cipi-Ripi în magazine și nici măcar ciunga, banala gumă de mestecat. De asta visam să ajungem ca vecinii de la sud de Dunăre. Lucrurile nu au stat chiar așa. Poate doar teoretic, pentru că realitatea este departe de ceea ce visam noi.
Dovadă e faptul că am ajuns rudele cele mai sărace ale Europei. E adevărat, nu avem statutul de migranți, precum sirienii și africanii din ziua de astăzi care vin ca un puhoi în Europa, riscându-și viața, exact cum o făceau românii care treceau Dunărea în înot, pentru a ajunge în Iugoslavia. Dar, în același timp, nici nu beneficiem de tratamentul promis, în momentul intrării noastre în Uniunea Europeană. Chiar dacă pregătirea profesională și sârguința la locul de muncă îl îndreptățește la aprecierea din partea localnicilor, românul ajuns pe meleagurile făgăduinței este considerat tot un cetățean de mâna a doua, poate chiar mai rău decât sirienii pe care Angela Merkel i-a primit cu brațele deschise.
Noi și bulgarii suntem priviți ca venetici. E ca și cum cineva s-ar îndura de unul care doarme pe stradă, iar acesta are pretenția să fie pus la aceeași masă cu gazda. Nici măcăr la noi acasă, nu este posibil așa, darămite la ei, unde abia le rostești limba, fără a le cunoaște obiceiurile ori apucăturile. În teoria occidentalilor, nu am aparținut niciodată Europei catolice, reformate sau anglicane. Noi cu porcul tăiat ca acum 2000 de ani, cu pomenile și parastasurile noastre, cu mortul așezat, ca pe un tort, pe masa din sufragerie, cu lumânarea înfiptă între degetele înțepenite, cu bocitoarele ce-l duc pe ultimul drum, cu parangheliile stropite cu vin și asortate cu manele, iar ei cu sobrietatea unei culturi și educații dobândite în timp la curțile regilor și împăraților imperilor ce au dictat și controlat destinele Europei. Dintotdeauna au considerat că menuetul și boleroul, polca și tarantela sunt superioare sârbei și horei de pe la noi. Că biftecul în sânge e altceva decât fleica friptă pe jar. Că...
Poate peste ani, mulți ani, toate acestea vor dispărea. Poate, dar până atunci, vom continua să jucăm cum ne vor cânta alții deși, în plan real, instrumentele lor sună ca dracu pentru noi și bulgari obișnuiți cu cimpoiul, fluierul și naiul.
RSS Feed