De la începutul anilor ’50 şi până la sfârşitul deceniului opt din secolul trecut, în Caraş-Severin şcolile profesionale erau la mare căutare. În special cele de la Reşiţa şi Oţelu Roşu, acolo unde combinatele siderurgice duduiau şi funcţionau din plin şi unde tradiţia în elaborarea oţelului era la ea acasă. La şcolile profesionale de aici erau trimişi copii din Zalău, Câmpia Turzii, Târgovişte, Galaţi, Călăraşi să se profileze în meseriile de oţelari şi laminatori, dar şi de lăcătuşi, electricieni, forjori, strungari. Prin aceste şcoli, Reşiţa şi Oţelu Roşu au format mii de meseriaşii şi specialiştii de care industria grea a României avea mare nevoie în procesul de industrializare.
Sigur, şcolile profesionale nu erau o invenţie comunistă şi nici nu reprezentau o noutate în materie, doar că sistemul a fost bine implementat într-o perioadă în care sărăcia îi îndemna pe ţărani să-şi trimită copiii la oraş să înveţe o meserie. Iar pe atunci, meseria nu era o ruşine, dimpotrivă. În ultimii 30 de ani, dacă nu şi mai bine, despre şcolile profesionale vorbim doar când ne amintim de acei elevi, îmbrăcaţi şalopete de muncă, care traversau încolonaţi oraşul, uneori cu cântec, spre şi dinspre uzinele în care făceau practică. Era disciplină, împrumutată de la nemţii care puseseră pe picioare acele două mari uzine, din care s-a ales praful între timp...
Astăzi, se încearcă reinventarea acestor şcoli. Nu neaparat pentru meseriile din urmă cu jumătate secol, ci adaptate la realitate. Şcoala duală de la Reşiţa este un exemplu. Aici, există un parteneriat Primărie-Inspectoratul Judeţean Şcolar-agenţi economici. Pe durata cursurilor, de trei ani, elevul primeşte 200 de lei bursă de la stat, tot 200 de lei de la agentul economic la care efectuează orele de practică, şalopetă, asigurare, rechizite şcolare gratuite. Dacă elevul este dinafara Reşiţei, beneficiază de cazare şi masă suportate de primărie. Facilităţi pe care nu le întâlneşti niciunde în ţară. Unde mai pui că, la terminarea şcolii, absolventul nu este obligat să încheie un contract cu agentul economic care i-a suportat şcolarizarea.
Cu toate acestea, copiii nu se înghesuie să facă o meserie. Toţi vor să urmeze un liceu, să facă o facultate, să devină domni într-o ţară în care examenul de admitere la universitate a dispărut, iar facultăţile îşi desfăşurau la un moment dat cursurile prin garaje şi magazii dezafectate. În anul de învăţământ 2017/2018, din cele 178 de locuri au fost ocupate 135. S-a admis că a fost doar începutul, că părinţii nu au auzit de ele, că s-a făcut prea puţină publicitate. Numai că, în sesiunea din vară, doar 70 de absolvenţi de clasa a VIII-a şi-au depus dosarele (nici măcar examen nu există) pentru cele 2019 locuri disponibile.
Masă, casă, burse şi îmbrăcăminte. O ofertă mai generoasă nici că se poate. Şi totuşi... Aceasta stare, nefirească la urma-urmei, îmi aminteşte de o discuţie avută cu un bătrân prin anii ’87, ce văzuse multe la viaţa lui şi care îmi spunea că va veni vremea ca alimentările să fie pline cu mâncare, şi să nu ai bani să o cumperi. Am râs. Astăzi, la rându-mi, zic că va veni timpul în care vei trage cu puşca şi nu vei găsi crac de lăcătuş să-ţi repare broasca de la uşă, de instalator să-ţi înlocuiască ţeava din baie, căci toţi vor să fie cu diplome de facultăţi, chiar dacă acestea nu le vor fi de niciun folos pentru angajări ca vânzători ori agenţi de pază..
RSS Feed