Articol

Am participat la Colocviile NEDEIA - Banatul viu la 2016, desfăşurate în perioada 15-17 noiembrie, a.c., la Băile Herculane, şi am (re)întâlnit o lume magică, o lume în care am trăit în copilărie, într-un sat timişan de pustă, o lume fantastică, dar, atât de reală. Această (re)întâlnire s-a datorat faptului că materialele, scrise sau filmate, prezentate de specialiştii etnologi, folclorişti, filozofi, teologi, istorici, critici literari, scriitori etc., s-au referit, în primul rând la cultura tradiţională din Banat, dar şi din alte zone geografice, cum ar fi Muntenia şi Maramureşul.

Este vorba despre o lume în care tradiţiile creştine s-au altoit pe tradiţii ancestrale, precreştine, o lume populată cu animale fantastice, cu fiinţe venite din alte lumi, din adâncuri sau din văzduh, cu vârcolaci şi îngeri, cu vrăjitoare „de făcut” şi vrăjitoare „de desfăcut”, malefice sau benefice. O lume în care toate vorbele, gesturile, lucrurile, din natură ori făcute de mâna omului, au rosturi magice care îl ajută sau îl împiedică pe om să se călătorească pe pământ. Rosturile magice s-au sedimentat în timp, de multe ori nu se mai ştie cu exactitate de ce se execută un ritual, de ce se rostesc incantaţiile, într-o anumită ordine, iar „răspunsul” natural la întrebarea de ce se face astfel este, „pentru că noi aşa facem!” Şi ceea ce s-a moştenit şi se face de milenii, nu poate fi contrazis! Deci, până la urmă, şi în acest caz, nu există nicio îndoială şi „se ştie” că aceste lucruri trebuie făcute. Însă, în foarte multe cazuri, se ştie precis, de ce se pune o seceră cu vârful în jos sub capul unui om în sufletul căruia a intrat dracul, ca urmare a unei „făcături”, ori de ce se pun seminţe de mac în copârşeul (sicriul) mortului. Pentru că dracul se teme de seceră şi va fugi de ea, iar mortul va fi ocupat cu număratul seminţelor de mac şi nu se va întoarce curând pe pământ să-i bântuie pe cei vii. Aşadar, la întrebarea ce este cultura tradiţională, mi-am permis să răspund astfel: Cultura tradiţională este cea care ştie şi nu îşi pune întrebări. Preia şi duce mai departe. Cultura netradiţională (i-aş zice modernă, dar sună ca dracu!) este cea care ştie că nu ştie şi îşi pune întrebări. Prin aceasta, se ocupă cu demitizarea.

Miturile, oricum, rezistă, iar cei care trăiesc în ele trăiesc într-o lume la fel de reală ca lumea reală, infinită, deci, la fel de fantastică şi ea. Vorba prietenului Einstein: „Există două moduri de a-ţi trăi viaţa. Considerând că totul este un miracol sau că nimic nu este un miracol”.

Şi ca să exemplific cu realitatea fantasticului, reiau o scurtă poveste din satul copilăriei mele, Jamu Mare. Satul era populat majoritar de nemţi, dar mai erau şi români, unguri şi ţigani. Eu am locuit pe o stradă cu mai mulţi români şi unguri, în apropierea cimitirului românesc, ortodox. Strada şi împrejurimile erau populate de strâgoni (sau muroni). Atât de mult se vorbea despre ei, încât îi vedeai peste tot, desigur, în special seara şi la miezul nopţii. Simion, bunicul unui prieten de joacă, a fost urmărit, într-un miez de noapte, de un grup de strâgoni, dar a fugit şi a reuşit să scape, sărind, dintr-o mişcare, peste poarta de la stradă şi refugiindu-se în casă. În casa omului strâgonii nu mai aveau putere. Ştiam şi eu aceasta, de aceea, de câte ori îi vedeam la colţul dinspre cimitir, fugeam repede în curte, apoi, în casă, unde aveam şi protecţia bunicilor. Mai precizez că strâgonii nu au fost văzuţi niciodată în sau în preajma cimitirului catolic. Acolo puteai să te plimbi fără grijă şi noaptea.

De aceea spun, e suficient, dar şi obligatoriu, să crezi, altfel, nu vezi!

În România de astăzi, lumea magică nu a dispărut şi mulţi dintre cei implicaţi în alegerile parlamentare din decembrie apelează sau vor apela la elemente magice, precreştine sau creştine, ca să câştige alegerile. Vrăjuri, lumânări, acatiste, rugăciuni. Cei care nu vor reuşi, vor rămâne convinşi că, pe undeva, au greşit incantaţia, de nu le-a fost ascultată.