Articol

Aseară, am plecat mai devreme la un eveniment cultural, lucru mai puţin obişnuit pentru mine, fiindcă, de regulă, sunt la limita timpului sau în întârziere. Deci, eram relaxat şi savuram plimbarea de toamnă târzie, la vremea în care ziua se îngână cu noaptea. În spatele meu, trei tineri. Vorbeau surescitaţi, cu voce tare, despre un accident de circulaţie. Mi-am reglat pasul cu ei, din curiozitate, mai ales că, tot ieri, într-un magazin, vânzătoarele vorbeau indignate, cu clienţii, tot despre un accident, în care vinovatul, „un tânăr inconştient”, intrase în depăşire fără să se asigure. Multe accidente, fir-ar să fie! Şoferi, pietoni, vinovaţi-nevinovaţi, mor sau îşi rup oasele. Seria nesfârşită de accidente, normal, crează emoţie printre cetăţeni.

Ia, să auzim despre ce accident vorbesc tinerii, mi-am zis. Vorbeau despre un accident petrecut la Bocşa în care autorul, cel care conducea maşina, a fugit de la locul faptei. Unul dintre tineri spunea că, vezi, dacă nu fugea şi anunţa ambulanţa, accidentatul, poate, ar fi supravieţuit, că n-a murit imediat. Da, a spus altul, dar trebuie să te gândeşti la starea în care te afli după ce ai comis o greşeală şi ai produs un accident. „Eu am produs un accident şi am avut o stare foarte-foarte ciudată. Primul gând a fost să fug, să scap! Ştii cum e, ăla o fi murit, dar, măcar să scap eu, să nu intru în puşcărie! Eram într-o stare, cum să spun,... parcă nu eram eu. Şi singurul gând era, să scap, să scap, să scap! Noroc că n-a murit ăla.” Primul tânăr, care povestise accidentul de la Bocşa şi, iniţial, îşi exprimase părerea de rău că şoferul n-a anunţat ambulanţa, a zis: „Da, aşa e, ai dreptate! Cred că şi eu aş fi fugit!” A intervenit al treilea tânăr, însă, timid: „Eu cred că, totuşi, aş fi anunţat salvarea.” Primii doi, i-au explicat că vorbeşte prea uşor. Nu îşi dă seama ce înseamnă să fii prins după ce ai omorât un om. Desigur, l-ai omorât fără să vrei şi nu ai, practic, nicio vină!  „Nu ştiu ce să zic”, a ezitat cel de-al treilea tânăr, punându-se în pielea celui care a comis accidentul dintr-o neatenţie de o clipă.

Eram şi eu destul de copleşit de ideea de a fi în situaţia omului care a greşit „puţin”, dar cu urmări grave. Însă, eram uluit de faptul că, toţi trei căzuseră de acord, că dacă ai ocazia să scapi, atunci fugi! Şi mă întrebam cum de nu le trece prin cap acestor copii să se pună în situaţia victimei. Nicio secundă nu s-au gândit la varianta în care s-ar afla întinşi pe şosea, având disperată nevoie de ajutor, iar cel care i-ar putea ajuta s-ar uita îngrozit le ei, dar nu din compasiune faţă de vicitimă, ci îngrozit de ce va păţi, de pedeapsa pe care ar putea să o primească. Şi ar fugi! Am vrut să mă opresc în faţa lor şi să le propun acest exerciţiu, să se vadă în „cealaltă” postură. Dar, au schimbat direcţia, au trecut strada şi am pierdut momentul. Oricum, am fost trist. Destul de trist să aflu cum gândesc aceşti tineri. Şi, mai ales, m-a întristat faptul că, poate, l-au convins şi pe cel care îşi propunea să acţioneze corect şi moral, că cel mai bine e să fugi, să scapi, indiferent faţă de victima care se zbate între viaţă şi moarte.