Articol

Demolarea „Turnurilor Gemene” de pe Platforma Mociur din Reşiţa creează o oarecare emoţie printre reşiţeni, pentru că noi, reşiţenii, suntem nişte nostalgici. Şi nu de azi, de ieri, ci de sute de ani. În toate veacurile, de când există industrie la Reşiţa, s-a tot vorbit despre epocile de aur de dinainte, când era mai bine.

Desigur, când schimbările au fost majore, mai dramatice, forţate, nostalgia a fost cu atât mai accentuată. Aşa a fost când fabricile au fost distruse, la 1848, când s-a renunţat la transportarea lemnelor pentru mangal, din munte, pe canalul cu apă, aşa a fost când s-au închis vechile fabrici de poduri şi tunuri, când StEG-ul a devenit UDR, când UDR-ul a devenit Sovrommetal, apoi Combinatul Metalurgic Reşiţa, apoi, CSR şi UCMR, când s-au închis laminorul de şine, laminorul de tablă, fabrica de locomotive, apoi secţia de locomotive Diesel, apoi, Furnalele, apoi,... când s-a închis aproape totul. Aşa e, când se închide aproape totul, nostalgia se întinde ca o plăcintă grea şi cleioasă peste oameni şi oraş, pentru că, dincolo de amintiri, închiderea şi demolarea fabricilor vine cu un mare disconfort. Nu tu locuri de muncă, nu tu bani, nu stabilitate.

Nu neg faptul că demolarea aproape totală a industriei reşiţene s-a făcut cu interesul unor oameni bine plasaţi, care au profitat de demolări, de vânzări-cumpărări, de comisioane. De asemenea s-au făcut şi enorme greşeli, într-o economie concurenţială, în care cei care răspundeau de soarta uzinelor nu aveau aceeaşi determinare, cunoştinţe şi fler pe care le are, să zicem, un proprietar interesat ca treaba să meargă bine şi el, proprietarul, să câştige. Fabricile, decapitalizate, rămăseseră ale tuturor şi ale nimănui, legile erau neadaptate, justiţia slabă, aşa că, nici vorbă să le retehnologizeze cineva, dimpotrivă, au rupt cu dinţii din ele care cum a apucat. Nici statul nu era pregătit să se ocupe de administrarea fabricilor, oricum, era ocupat cu mineriadele, cu politica, integrarea în NATO şi UE.

Dar, trebuie să recunoaştem că nu mai merge cum mergea. Şi oricât am plânge după ce a fost, ce-a fost nu se mai întoarce! În plan personal, ne tot învaţă unii gânditori, ale căror citate circulă din gură-n gură pe feisbuc, că nu poţi trăi în trecut. Chiar dacă ai greşit, chiar dacă alţii au greşit faţă de tine, agăţarea de ce ar fi putut să fie îţi distruge prezentul şi îţi paralizează voinţa de a acţiona pentru viitor. Asta, în plan personal zicem că înţelegem. Dar, aşa e şi cu un oraş, cu o ţară, cu lumea. Întotdeauna trebuie pornit mai departe de la situaţia existentă. Şi de văzut ce se poate face.

Gata, UCM Turnate s-a închis, s-a demolat, nimeni nu ne opreşte să ne amintim, să postăm poze, să povestim. Dar, în ciuda faptului că o să contrariez mulţi reşiţeni, nu mă întristez, nu plâng şi nu sunt revoltat de faptul că cele două (trei) coşuri din Mociur se demolează. E un lucru care, astăzi, trebuie făcut.

Şi, hai să fim serioşi! Anul trecut, când Flavius Cernescu (Dragonul Zburător din Transilvania – de fapt, din Bocşa) se pregătea să traverseze distanţa dintre cele două coşuri pe cablu, am încercat să explic mai multor reşiţeni unde se află coşurile şi niciunul (cam din zece!) nu reuşea să le localizeze! Ce coşuri? Unde? Care? N-am văzut niciun coş! Sigur, sunt unele lucruri cu care te obişnuieşti, nu le mai observi, dar începi să le duci dorul abia când nu mai sunt. Acum, mai mulţi reşiţeni au început să plângă după coşurile ce vor fi culcate la pământ, „Tot au distrus, nimic nu mai e ca înainte!”. De fapt, nimeni nu plânge după coşuri, ci după tinereţea care s-a dus ca un fum!