Articol

În fiecare primă zi de miercuri a lunii, în mai multe oraşe mari din România se execută un exerciţiu de alarmare a populaţiei. Semnalele acustice provenite de la o sirenă au rolul de a ne atenţiona despre un atac aerian sau un dezastru natural. În principiu, este un lucru bun, populaţia mai are o şansă să se pună la adăpos şi să mai salveze din bunurile din casă.

Reşiţa este parte a acestui exerciţiu naţional coordonat de ISU. Miercuri, 1 noiembrie, mă aflam pe stradă, la nici 300 de metri de locul în care ştiam eu că se află instalaţia de alarmare. La un moment dat, am auzit un zgomot răguşit, care părea emis de sirenă, dar care în realitate semăna mai degrabă cu răgetul unei vaci căzute într-un puţ. Poate exagerez, dar vă asigur că acel semnal abia mi-a gâdilat timpanul şi, sincer, nu ştiu câţi reşiţeni l-au auzit. Dacă din stradă am avut această percepţie, imaginaţi-vă că din apartamentele de la bloc, „blindate” cu termopane sirena nu s-a auzit nici măcar cât un zumzet de albine.

Trec şi peste acest amănunt, deloc lipsit de interes, oprindu-mă la un alt aspect ce ţine de acest exerciţiu. Alarmarea propriu-zisă nu se face aiurea, ci după reguli  precise. Numărul de sunete şi pauzele dintre ele indică ce fel de alarmare este. Pentru ce ne pregătim: pentru inundaţii, cutremure sau alte dezastre naturale ori pentru un atac aerian? Fără să înţelegem sensul acestor sunete, e posibil să ieşim din case, crezând că vin apele peste noi, şi să ne trezim bombardaţi. Şi invers, să ne adăpostim în subsoluri, unde am putea muri înecaţi.

Pare o glumă sinistră, însă este o realitate pe care autorităţiile o ignoră cu desăvârşire în condiţiile în care populaţia, majoritatea covârşitoare, habar nu are de acest exerciţiu de alarmare, darămite de semnificaţia acelor sunete scurte care, repet, nici măcar nu se aud cum ar trebui.