Terminăm anul 2017 mai degrabă cu miros de primăvară decât de iarnă, cum ar fi normal. Mă uit mereu în grădiniţa din faţa blocului după ghiocei. În alţi ani, se întâmpla să răsară pe la sfârşitul lui decembrie şi începutul lunii ianuarie. Anul acesta văd că întârzie ori poate i-o fi stârpit careva. Cu sau fără ghiocei, cert ceste faptul că vremea nu mai este ce a fost odată. În loc de zăpadă, pământul revan şi iarba verde, temperaturi ce urcă dincolo de 15 grade, muşte şi gâze ieşite la soare.
Nu doar vremea nu mai este ce a fost cândva, ci şi vremurile s-au schimbat. Poate unde trebuie să ţinem pasul cu moda sau poate unde am devenit prea exigenţi cu moştenirea primită. Spre exemplu, faţă de alţi ani, când oraşul vuia de glasurile buhaiurilor şi colindătorilor, petardelor şi pocnitorilor, de mascaţii care plimbau căpriţa între blocuri ori de ursari anul acesta a fost parcă altceva. O linişte suspectă, de parcă nu ar fi fost Crăciunul, nedemnă de momentele solemne care ne încercau pe toţi. Cu o singură excepţie, când o trupă cu haine piestriţe a colindat anemic între blocuri, în restul zilelor nu mi-a fost dat să aud atât de mult îndrăgitul refren: „Ţa, ţa, ţa căpriţă ţa// nu te da nu te lăsa”. Poate unde „căprarii” erau la muncă în Spania ori nu ne mai plac obiceiurile şi tradiţiile de pe vremea lui Vasile Porojan.
Şi într-un caz şi într-altul mi s-a părut că oraşului i-a lipsit ceva. Ceva din magia vremurilor de mult apuse care ducea cu ea în fiecare casă bucuria şi lumina marii Sărbători a Naşterii Mântuitorului Nostru. Dar nu e timpul pierdut să retrăim astfel de momente desprinse din cartea de istorie a românilor. Vine Anul Nou când m-aş bucura ca fiecare dintre noi să fie sorcovit şi în fiecare casă să se audă Pluguşorul de la Bădica Trăian. La anul şi la mulţi ani!
RSS Feed