Acest sfârşit de săptămână mi-a purtat paşii prin satul Socolari, comuna Ciclova Română, sat situat în Munţii Aninei, la aproximativ 10 kilometri distanţă de Oraviţa. Am pornit la drum, împreună cu amicul Marian Apostol, să vizităm Ochiul Beiului şi Cascada Beuşniţa, unice monumente ale naturii, de o rară frumuseţe, însă, norocul, de fapt insistenţele lui Apostol au făcut ca la întoarcerea spre Reşiţa să ne abatem prin satul Socolari. „N-ai văzut aşa ceva! Sunt acolo nişte case!”, spunea Apostol. „Lăsaţi, case am mai văzut!”, spuneam eu, mai mult în glumă, oricum, convins că după impresia puternică pe care le-au făcut asupra mea monumentele naturii de pe valea râului Bei, nu o să mă las prea impresionat de lucruri făcute de mâna omului, într-un sat uitat de lume.
Şi totuşi... Când am intrat în Socolari, am căscat ochii şi gurile în faţa unor masive construcţii din piatră, unele îngrijite, alternând cu altele în ruină. Satul aşezat în coasta muntelui are multe străzi în pantă şi este traversat de un pârâu sprinten. Un teren stâncos şi neprietenos, am putea spune. Iar pârâul ar putea fi considerat un pericol, de care să te fereşti. Un pârâu năvalnic de munte pare de neoprit, iar când se umflă din cauza ploilor duce la vale pietre şi buşteni. Cum să-ţi faci casă lângă pârâu?! Dar, nu! Nu numai că nu s-au ferit de apele vijelioase, ci, localnicii şi-au construit case chiar deasupra pârâului, amenajând tuneluri înalte, aproape de un stat de om. Iar pârâul, în multe locuri, trece chiar pe sub curţi. Tot cercetând bijuteriile arhitectonice străvechi, am intrat, din greeşală, într-o curte. Ne-a întâmpinat proprietarul. „Bine aţi venit! Totuşi, să ştiţi că avem şi poartă! De ce nu o folosiţi?”, ne-a întrebat omul, ironic, şi s-a recomandat, chirurg Florin Vârcuş. Apoi, ne-a invitat să-i vizităm domeniul. Deci, n-aţi văzut aşa ceva! O curte mare cu gazon, cu latura de peste 50 de metri, înconjurată de construcţii din piatră. Pârâul trece pe sub una din case şi pe sub curte! Totul este amenjat cu simţ artistic, folosind materiale tradiţionale, piatră şi lemn masiv. Doar în unele locuri piatra şi lemnul sunt acoperite cu tencuială sau vopseluri, în mare parte elementele vechi, originale, fiind restaurate însă lăsate la suprafaţă, să respire. Spaţii largi, aeristite cu grinzi vizibile, mobilă veche, simplă, obiecte decorative puţine, cu aer de vechime şi preţiozitate, câteva tablouri. Chirurgul muncea la amenajarea curţii. Mai are mult de lucru. Vreo două femei trebăluiau prin curte sau sub o tindă. Una alegea flori de păducel de pe nişte crenguţe. Pentru ceai. În vizită la casa Vârcuş, se afla scriitorul Robert Șerban, din Timişoara. Ne-am salutat, se pare că ne cunoaştem de pe feisbuc. Robert Şerban a plecat, că e ziua de naştere a unui prieten.
„Domnu’ Vârcuş, mare noroc au aceste pietre că aţi dat dumneavoastră peste ele. Aţi făcut minuni aici!”, zice Apostol. „Am făcut ceva, dar mai sunt multe case frumoase. Aţi fost la Gyuri Fikl, pictorul?”, „Nu, n-am fost”, „Păi, să mergeţi! E şi ziua lui, astăzi”, ne-a zis şi ne-a arătat drumul. Undeva, mai sus, am dat peste casa pictorului Gheorge Fikl. Altă minunăţie, cu galerie de artă în curte. Artistul, amabil, ne-a condus să-i vizităm galeria de pictură, care este şi atelier de lucru. În galerie, picturi mari, cam de 4x4 metri. În satul Socolari! De acolo, ne-a invitat să-i vedem şi casa în care locuieşte. Hopa! Acolo era Robert Şerban. Da, lucrurile se leagă. Mai erau câteva personalităţi din Timişoara, de care se presupune că ar fi trebuit să fi auzit. N-am auzit, asta e, nu cunoaştem toate personalităţile din Timişoara. La schimb, nici ei nu ne cunoşteau pe noi, reşiţenii. Urmau să mai vină şi alţi artişti. Aşa că, precauţi, ne-am retras. Oricum, dădusem buzna neinvitaţi şi se lăsase seara.
„Ce zici, a meritat?”, m-a întrebat Marian. A meritat şi a fost prea puţin. Satul trebuie vizitat pe îndelete. Dacă lucrurile merg în direcţia în care au luat-o, cred că peste un timp satul Socolari va deveni cel mai frumos sat din munţi. Ori, cel puţin, unul din cele mai interesante.