Articol

Am spart un geam cu mingea, în sala de clasă. Oricât ar părea de ciudat, l-am spart din interior. Eram în pauză şi n-am ieşit în curte, pentru că unul dintre colegi a adus o minge de fotbal, grea, cum erau pe atunci, din piele, cu şiret şi cameră cu valvă. Era o minunăţie de minge, nu vedeai aşa ceva decât la stadion, deci, ne-am apucat să batem mingea printre bănci. Un şut cu şpiţul şi mingea s-a izbit de colţul catedrei, de unde a sărit într-un ochi de geam. N-a fost un şut puternic, dă-l dracu' de geam, nu era fixat bine, s-a bălăngănit şi, după un timp îndelungat de ezitare, s-a prăbuşit pe podele. Zbang! Nici măcar nu s-a făcut ţăndări, s-a despicat în două ca un pepene. Dar, tot spart era. Normal, ca-n filme, chiar atunci a intrat profesorul. Mingea ţopăia încă prin faţa tablei. Cine a făcut asta? Mă rog, minianchetă, Mircioane. Să te duci la doamna directoare în cancelarie şi să-i spui ce ai făcut! M-am dus. Bună ziua, sunt Mircioane. Ştiu. Am spart un geam cu mingea, în clasă, şi m-a trimis tovarăşul profesor să vin să vă spun. Doamna directoare s-a apropiat de mine, m-a mângâiat apăsat pe cap. Să nu te mai joci cu mingea în clasă, a spus, cumva ferm, dar şi cu blândeţe. Vezi ce se poate întâmpla? Bine că n-a căzut pe cineva. Să-i spui tatălui tău să vină să pună geamul. Hai, du-te şi să nu mai faci aşa ceva, niciodată! Săru'mâna!

Aceasta a fost prima mea întâlnire memorabilă cu doamna directoare Sanda Bogdan. Eram în clasa a V-a, la Şcoala generală nr. 2. Pe vremea aceea, profesorii ne băteau. Nu era elev care să nu fi încasat bătaie. Unii erau abonaţi permanenţi, alţii, mai rar, dar bătaia făcea parte din „sistemul de educaţie”. O dată, profesoara de limba română m-a bătut de m-am pişat pe mine. Pentru că „am suflat”. Nu se mai oprea din cărat la palme. Mi-a pus şi nota 1 în carnet. Mai târziu, am aflat că n-a trecut nota şi în catalog. Luam bătaie pentru fapte mult mai puţin grave decât spartul unui geam. Pentru că râdeam în clasă, nu ţineam mâinile la spate, îndoiam colţurile la manuale, săream pe bănci, întârziam la ore etc. Aşa că mă aşteptam să fiu trimis la doamna directoare pentru o bătaie, cum se spunea, soră cu moartea! Discuţia calmă, mângâierea, îndemnul ferm, dar, blând, să am grijă la faptele mele, căci, uite ce se poate întâmpla, m-au impresionat. Şi am ţinut-o minte. Clar, de atunci, nu m-am mai jucat niciodată cu mingea de fotbal în clasă. Doar cu mingea de ping-pong. Mă gândeam, o minge de ping-pong nu poate provoca nenorociri!

Doamna Sanda Bogdan mi-a fost directoare în perioada în care am urmat cursurile de gimnaziu la Şcoala generală nr. 2. Nu mi-a fost profesoară, deşi a predat ceva ore de limba rusă, dar eu eram la clasa de franceza. A doua întâlnire a fost asemănătoare. Aveam clasa într-un corp separat de clădire, la MADOSZ, monument istoric din Reşiţa, acum demolat. O clădire ca o cetate şubredă, cu pereţi groşi de piatră, cu coridoare întunecoase. Avea şi o scară de lemn, în spirală, ascunsă pe după nişte cotloane în care mereu era beznă. Eram în clasa a VII-a, cred, când, împreună cu un coleg, ne-am pus să pândim colegele prin acele cotloane şi le prindeam de fund. Mă rog, sau de ce se nimerea, căci era întuneric. Fetele ne-au pârât şi, iată-mă, din nou în cancelarie, în faţa doamnei directoare. Colegul de acţiune nu venise la şcoală, se îmbolnăvise brusc, aşa că eram singur, faţă în faţă cu „inchiziţia”, credeam eu. Doamna Sanda Bogdan a luat catalogul, l-a răsfoit cu calm, s-a uitat la notele mele. Mircioane, tu înveţi bine. Tăcere. Să te ţii de învăţat şi să nu mai aud că înghesui fetele pe întuneric. Aici, la şcoală, stai cu ele de vorbă la lumină. Iarăşi, tăcere. Atât?, mi-am zis în gând, oare o să scap cu atât?! Data viitoare o să cer să ţi se scadă nota la purtare. Măi, tu m-ai auzit? Da, doamna directoare! Am ieşit din cancelarie, cumva, cu un sentiment nou, inexplicabil, o combinaţie de mândrie şi umilinţă. Vorbise cu mine cum ai vorbi cu un om care are raţiune şi poate înţelege. Mi-a spus, rămânea în sarcina mea să înţeleg ce era de înţeles.

Mă mai întâlneam cu doamna directoare la festivităţile de deschidere a anului şcolar, la festivităţile de închidere, când se dădeau premiile. Şi nu trecea cu privirea peste mine. Nu era absentă. Se uita intens, iar eu o salutam cu bucurie. Bună ziua! Şi îmi răspundea la salut! Să trăieşti!

De atunci, peste ani, m-am întâlnit de foarte multe ori cu doamna directoare. Era o prezenţă permanentă la lansări de carte, vernisaje de artă plastică, la teatru. Îmi părea că nu îmbătrâneşte de loc. Şi ceea ce mă umplea de mândrie, era că nu de puţine ori, doamna Sanda Bogdan spunea cu voce tare. El e Mircioane, a fost elevul meu! Mă înroşeam de plăcere, dar mă şi fâstâceam, fiindcă nu prea eram convins că are de ce se mândri cu mine. Dar, cu siguranţă, eu o admiram. Era, undeva, o simpatie reciprocă. La mine explicabilă, după lecţiile de viaţă pe care mi le oferise. Deci, doamna Sanda Bogdan a fost un fel de prezenţă permanentă şi luminoasă în viaţa mea, din clasele mici şi până… în zilele noastre.

În data de 8 august, acum patru zile, am fost anunţaţi la redacţie de un accident, pe bulevardul Revoluţiei din Reşiţa, pe trecerea de pietoni de la intersecţia numită „7 Noiembrie”. Am mers acolo cu un coleg. Femeia lovită de o maşină fusese dusă la spital. Pe asfalt era o pată de sânge şi erau lucruşoarele ei împrăştiate. Şerveţele, hârtie igienică, pogăcele, căpăţâni de usturoi, ceapă verde, ardei iute… Sigur a fost o bătrână, mi-a spus colegul. De ce? Păi, se vede după bagaje. Mă rog, am admirat perspicacitatea colegului meu, am făcut câteva fotografii, pentru articol, şi am plecat. Seara, am aflat că femeia în vârstă de 78 de ani, a murit la spital. Era doamna Sanda Bogdan.

Ştiţi cum se spune, nu pot să cred, este nedrept, e de o tristeţe fără margini! Nu mă aşteptam! Era o femeie plină de viaţă, calmă, echilibrată. Era atentă la toţi şi la toate ce se întâmplă în jur! Dumnezeu să o odihnească! Aşa se spune. Am fost foarte trist. Da. Însă, a mai fost un ciudat sentiment de frustrare. Cum aşa? Am fost cu ochii pe femeia aceasta timp de o viaţă. Am ascultat-o, am privit-o, am admirat-o, şi nicio clipă, niciodată, nu am fost avut vreun presentiment că o să moară! Sanda Bogdan părea omul care va fi veşnic la dispoziţia noastră, să pună lucrurile în ordine. Hai, du-te! Şi să nu mai faci aşa ceva, niciodată!