Cea mai fierbinte vară din ultimii 136 de ani, după cum spun meteorologii, este pe sfârşite. Ieşim din ea, nu ştiu dacă mai curaţi, dar mai uscaţi, cu siguranţă. Prognozele privind recoltele de cereale, legume şi fructe, de anul acesta, sunt îngrijorătoare, totul va fi mai scump, mai mic, mai concentrat, mai greu de găsit. Nu ne îngrijorăm prea tare, fiindcă şi în anii în care vremea a fost prietenoasă, ameninţările cu scumpirile au fost la fel de alarmante, doar că şi-au găsit altă motivaţie. Vreun război în Orientul Apropiat, de la graniţele Europei de Est sau din Africa, criza carburanţilor, crizele financiare, crizele morale şi de încredere au constituit tot timpul motive de îngrijorare şi de scumpiri. Zicem că nu ne îngrijorăm, fiindcă aşa suntem noi, mai înţelepţi, dar omenirea întreagă, consumatorii de ştiri şi făcătorii de ştiri, centrele de putere politice şi financiare, consorţiile supranaţionale trăiesc frenetic această îngrijorare, cum că ne apropiem de o altă etapă apocaliptică, înaintea Apocalipsei finale.
Deci, omenirea nu mai poate trăi fără sentimentul de alarmă, de îngrijorare. Fără spaima că urmează o nouă catastrofă, lumea nu-şi mai găseşte rostul de a fi. Nu zic nu, prudenţa şi îngrijorarea îşi au rostul lor, pentru că viaţa ne învaţă că e mai bine să fii prevăzător, decât indolent sau chiar nesimţit. Doar mi se pare că omenirea îşi caută subiecte de îngrijorare, iar când acestea nu sunt, le creează. Oricum, dacă faci imprudenţa să spui lumii că va fi bine, rişti, în cel mai bun caz, să fii ridicol, să fii luat în râs, iar în cazul extrem să fii considerat nebun sau trădător. Ai merita să fii bătut cu pietre în piaţa publică, fiindcă induci oamenilor speranţe idioate.
E o vară fierbinte şi luna trecută a fost cea mai secetoasă după anul 1966. Ce făceam eu şi alţii ca mine în acel an catastrofal 1966. Păi, la ţară, scoteam în curte o vană de tablă zincată, plină cu apă din fântână şi o lăsam să se încălzească la soare. Mai era în curte şi un butoi în care se aduna apa de ploaie prin burlanul de la streaşina casei. Când se încălzeau bine-bine, împreună cu fratele meu, cu verişoarele, cu ceilalţi copii din vecini, începeam o bătaie cu apă, de o veselie fără margini. Râzând, ieşeau adesea să ne vadă şi părinţii şi bunicii, care, în bălăceala generală, nu scăpau nestropiţi. Curtea întreagă se transforma într-un aquaparc al veseliei. Momente fericite. Apoi, seara, cei mari ne puneau la treabă. Scoteam apă din fântână şi udam grădina. Fântâna din curte n-a secat niciodată. Era adâncă şi răcoroasă. Erau în sat fântâni adânci, care nu secau niciodată. Seara târziu ieşeam în faţa casei să ne jucăm ori, pur şi simplu, să privim cum cad stelele.
În acest timp, în vara lui ’66, undeva departe, se desfăşura Războiul din Vietnam, iar peste Europa se aşezase Războiul Rece. La radio şi în ziare (era un singur televizor în sat!), Partidul Comunist Român cerea muncitorilor şi ţăranilor să facă revoluţia agrară, să fie vigilenţi în faţa imperialismului american. Dar nouă nu ne păsa de ameninţările din lume şi eram fericiţi. Da, clar, eram inconştienţi! Sfântă inconştienţă! Nu ştiam că trăim cea mai secetoasă vară din secolul XX!
RSS Feed