Articol

A plouat, ieri, torenţial, peste peisajul în care m-am nimerit, pe un drum care străbate judeţul Caraş-Severin, apoi, Timişul, şi se înfige în graniţa româno-sârbă, la Moraviţa, spre Vârşeţ. Ploaia venea din Serbia, ca un clopot uriaş de negură, mărginit de lumină razant-îngerească, de seară (lumină bună pentru fotografi). Animalul uriaş de plumb se târa pe pământ, sprijinit în filamente subţiri de apă, ca o ceaţă vânătă. Înfrăţit cu vântul, îşi vedea de drumul său, către munţii Vârşeţului, şi, deşi supărat, n-avea nicio treabă cu noi, prea neînsemnaţi ca să-i atragem atenţia.

Însă de la Denta am cotit, după voia drumului, către punctul de trecere a frontierei de la Moraviţa, direct în burta uriaşului. Abia înota maşina prin cortina grea de apă, iar ştergătoarele aruncau valurile în lături cam fără folos, ca şi cum ai încerca să opreşti cursul Dunării cu palmele. Am oprit în vamă sub vuietul continuu al şiroaielor de apă. Şi am stat. Şi am stat. Era o maşină din Macedonia în faţa noastră şi nu mai trecea. Deodată, ploaia s-a oprit şi soarele ne-a lovit pieziş. Un moment bun pentru poliţistul din gheretă să iasă la lumină, să ne explice că „a căzut sistemul”. Uriaşul de apă grea, nu se ştie cum, a intrat în sistem şi a blocat computerele. Suntem neputincioşi, vă rugăm să aveţi înţelegere, nu puteţi trece până când sistemul nu reporneşte. Păi, şi se reporneşte singur? Uneori, da. Alteori trebuie să intervină „ei”. Care „ei”? Dracu ştie! Cineva se ocupă de sistem, noi nu ştim cine. Cât o să dureze? Nu se ştie! O oră, două, nu mai mult de trei. Niciodată n-a durat mai mult de trei ore.

Şi iar am stat. S-a făcut o coadă de maşini de vreo cinci sute de metri şi tot creştea. Oameni nervoşi, nedumeriţi. Ce se întâmplă? Uite-aşa şi-aşa, cu uriaşul şi cu sistemul. Şi iar am stat. Un bun prilej de discuţii terapeutice. Să le ia naiba de sisteme şi de graniţe! Cine le-o fi inventat şi pentru ce?! Ca să vedem cât suntem de mici, să stăm pe loc, într-un loc în care, în mod normal, nimic nu ne-ar fi oprit. În spate vegetaţie fosforescentă, în faţă vegetaţie de aur verde, luminată de acelaşi soare, ca în Grădina Raiului. Doar că prin grădină trecea un gard nevăzut. Poliţiştii şi vameşii ne-ar fi lăsat să trecem, aşa ne-au spus, dar sistemul, nu şi nu! Şi am vorbit unii cu alţii, prieteneşte, pe un drum deschis, nesupravegheat de sistem, căci sistemul era mort. Dar sistemul era în mintea noastră şi nu ne lăsa să trecem.

În sfârşit, după aproximativ o oră, sistemul şi-a revenit. Grăbiţi, cu toţii ne-am reluat locurile şi, suspuşi sistemului, controlaţi, identificaţi, ne-am văzut de drum ca şi când am fi fost liberi.