Articol

În România se vorbeşte intens de Statul paralel. Am spus-o şi o repet: România, ca stat, e paralelă cu istoria contemporană, fapt inexistent în urmă cu 100 de ani. Dovezile sînt clare şi zilnice. De la gesturile de mahala ale politicienilor, la preocupările mărunte sau periferice ale deţinătorilor de funcţii. De la lipsa de viziune a autorităţilor, la risipirea banilor europeni pe proiecte de doi bani care nu aduc plus-valoare comunităţilor. De la deţinerea controlului în mahala, la modificările legislative şi constituţionale cu impact exclusiv în porţile blindate ale vilelor de pe plajă, şi nu în uşile chinezeşti ale apartamentelor de bloc.

Se pune problema modificării Constituţiei pentru a defini noţiunile sacre de mamă şi tată, fără a respecta Legea Fundamentală în materie de securitate naţională. Coaliţia pentru Familie a strîns un număr de 3 milioane de semnături, pe care le-a depus la Senat alături de o propunere de revizuire a Constituţiei privind definiţia familiei prin care se cere modificarea articolului 48, alineatul 1, care se referă la definiţia familiei. În actuala formă, aceasta prevede că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi”, însă semnatarii iniţiativei vor ca definiţia să fie schimbată pentru a bloca orice posibilitate a legiferării căsătoriei între persoane de acelaşi sex. Astfel, iniţiativa prevede că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie”. PSD, din raţiuni STRICT electorale, a promis că DA! O fi o chestiune de securitate?

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte securitatea ca fiind „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol“. Ca atare, securitatea apare, în cele mai multe situaţii, ca o precondiţie a funcţionalităţii oricărui (micro)grup social formal sau informal, a oricărei organizaţii sociale, economice, politice etc., în raport cu acţiunea unor factori perturbatori generatori de insecuritate, interni şi/sau externi organizaţiei respective. „Securitatea naţională este rezultanta sinergică a acţiunilor întreprinse prin mijloacele şi reglementările instituţiilor statului român, care au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele şi valorile fundamentale ale României, contracarînd factorii interni şi internaţionali care ameninţă aceste interese şi valori“.

În mod logic, insecuritatea naţională este rezultanta emergentă a acţiunilor factorilor interni şi externi care periclitează interesele şi valorile fundamentale ale României.

Starea de insecuritate este, aşadar, opusul stării de securitate şi se poate defini ca fiind pierderea capacităţii statului de a produce şi utiliza resurse informaţionale, energetice şi umane, de a-şi menţine coeziunea, omogenitatea, unitatea şi identitatea, ca urmare a gestionării politice ineficiente, a agresiunilor şi crizelor generatoare de situaţii sociale patologice, crize de sistem, ori de situaţii-limită.

Insecuritatea poate fi provocată prin agregarea unui set de factori care, la prima vedere, nici nu au o legătură directă, evidentă. Astfel, decidenţi politici amatori, legi care reduc veniturile cetăţenilor în momente de criză, sărăcirea accelerată a populaţiei în etapa de tranziţie prelungită, educaţia insuficientă, moralitatea lacunară, salarizarea minimală şi hazardul natural sînt factori care nu par să aibă interconexiuni între ei, precum şi nici între ei şi Securitatea Naţională. Şi totuşi...

Dacă încercăm să căutăm factorii sociali care pot genera insecuritate naţională, vom observa că descoperim un triunghi, cu geometrie variabilă. În vîrful acestuia se regăseşte starea accentuată de sărăcie a societăţii, iar la bază accesul limitat, sau restricţionat, la educaţie şi sănătate! Pe termen foarte lung, de cel puţin o generaţie.

Sărăcia, subdezvoltarea, scăderea natalităţii, bolile, epidemiile, lipsa de educaţie pot fi elemente definitorii ale unei societăţi eşuate. Statul, însă, se face părtaş la această eşuare socială. În Constituţia României, la Articolul 47 (1): „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”. În strategia de securitate naţională a României, se precizează: „Sistemul securităţii naţionale se defineşte prin ansamblul mijloacelor, reglementărilor şi instituţiilor statului român, are au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele fundamentale ale României“. Strategia de securitate naţională vizează, totodată, securitatea energetică şi alimentară, securitatea transporturilor şi a infrastructurii, securitatea sănătăţii publice, sanitară, ecologică şi culturală, securitatea financiară, informatică şi informaţională.

Aţi descoperit, deja, TOATE problemele majore ale României!

La rîndul ei, în strategia naţională de apărare a ţării, adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinta comună din 4 noiembrie 2008, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată, se poate citi la 1.1. Valorile şi interesele naţionale: Principalele valori care fundamentează existenţa şi prosperitatea statului român sînt, printre altele: - respectul pentru demnitatea omului, pentru drepturile şi libertăţile sale fundamentale; În baza acestor valori, interesele naţionale sînt, printre altele: - creşterea bunăstării cetăţenilor, a nivelului de trai şi de sănătate a populaţiei. Capacitatea redusă de înţelegere a decidentului politic, despre interiorul unei naţiuni, afectează posibilitatea de legiferare, afectează posibilitatea de reglare a administraţiei publice, împiedică dezvoltarea şi valorificarea resurselor, menţine capacităţi de producţie la nivel scăzut, afectează amploarea proceselor economice, stimulează modalităţi ilegale şi imorale de soluţionare a situaţiilor.

Se pare că din punctul de vedere al respectării legilor şi documentelor fundamentale ale unei ţări, Statul Român A EŞUAT în ultimii 300 de ani în actul de guvernare a ţării!

În Articolul 135 (2), din Constituţie se spune că: Statul trebuie să asigure: b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor; d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional; f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii.

Se poate spune că, din nou, Constituţia este încălcată, fapt ce generează riscuri suplimentare. Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale pot fi amplificate de existenta unor vulnerabilităţi şi disfunctionalităţi, între care următoarele fenomene sînt generatoare de preocupări sau pericole: - dependenţa accentuată de unele resurse vitale greu accesibile (gaz), - tendinţele negative persistente în plan demografic şi migraţia masivă; - nivelul ridicat al stării de insecuritate socială, persistenţa stării de sărăcie cronică şi accentuarea diferenţelor sociale; - proporţia redusă, fragmentarea şi rolul insuficient al clasei de mijloc în organizarea vieţii economico-sociale; - fragilitatea spiritului civic şi a solidarităţii civice; - infrastructura slab dezvoltată şi insuficient protejată; - starea precară şi eficienţa redusă a sistemului de asigurare a sănătăţii populaţiei; - carenţele organizatorice, insuficienţa resurselor şi dificultăţile de adaptare a sistemului de învăţămînt la cerinţele societăţii; - organizarea inadecvată şi precaritatea resurselor alocate pentru managementul situaţiilor de criză; - angajarea insuficientă a societăţii civile în dezbaterea şi soluţionarea problemelor de securitate.

Toate aceste vulnerabilităţi pot avea o singură definiţie: SĂRĂCIA! Dar dacă ne gîndim la pragul de sărăcie, aflaţi că în România nu există nici măcar o analiză care să definească acest prag. La Banca Mondială putem găsi referinţe: un om poate fi catalogat ca fiind sărac dacă veniturile sale zilnice sînt sub 5 (cinci) dolari. La noi în ţară, venitul din economia reală este de 150 de euro pe lună, deci nu ne încadrăm! Sărăcia atrage după sine consumul de droguri, alcoolismul, violenţa de stradă, delincvenţa juvenilă, corupţia, crima organizată, terorismul, migraţia, toate, dar absolut toate, catalogate ca factori de risc la adresa securităţii naţionale. În aceste condiţii, important nu mai este să gestionezi violenţa, ci să previi violenţa prin controlul riscurilor! Nu ar fi de mirare dacă grupuri ale societăţii sărace, aflate în triunghiul cu geometrie variabilă „sărăcie-educaţie-sănătate”, recurg la violenţă. Norvegianul Johan Galtung - unul dintre pionierii studiilor de pace - scria că „violenţa reprezintă o deteriorare a nevoilor fundamentale omeneşti” („Kulturale Gewalt”, în Der Burger im Staat, nr. 43, 1993, accesibil în limba română pe www.dedalos.org).

Migraţia este, de asemenea, un element-cheie al securităţii sociale şi societale. Poate fi definit ca un fenomen colectiv de transfer temporar sau definitiv al unei largi mase de populaţie care interacţionează cu capacităţile de absorbţie şi adaptare ale societăţii. În ţările de tranziţie, migraţia încurajează traficul de persoane. România este ţară de origine şi de tranzit pentru diferite rute ale migraţiei, care poate determina şi riscuri militare: iredentismul, terorismul etc.

Lipsa de reacţie a societăţii româneşti (unii analişti europeni ne numesc chiar „plantele agăţătoare ale Comunităţii Europene”) este determinată, în principal, de doi factori: globalizarea elitelor şi narcotizarea media. Există o mare fisură între elite şi societate. După P.S. Huntington (Who Are We: The Challenges to Americas National Identity, Simon and Schuster, New York, 2004), elitele se deznaţionalizează şi devin din ce în ce mai globale, în timp ce populaţia se renaţionalizează şi devine din ce în ce mai locală. Globalizarea culturii capitaliste generează o localizare a culturii tradiţionale, ceea ce reprezintă o resuscitare a vechilor identităţi regionale (I.N. Sava, Studii de securitate, pag. 195, Centrul român de studii regionale, 2005). Toate ţările Europei de Est urmează un pattern de renaştere a identităţii ca o formă - de cele mai multe ori involuntară! - de apărare în faţa formelor occidentale considerate fără substanţă. Acestea sînt, de altfel, o caracteristică particulară a influenţei occidentale în Răsărit.

În ultimii ani, România „beneficiază” de o mass-media tabloidizată în exces, asta şi din cauza afirmării „jurnalismului de piaţă”, care presupune o coborîre a standardelor. De ce? În primul rînd, pentru că în învăţămîntul de specialitate, încă din 1990, funcţia FORMATIVĂ a presei, considerată „comunistă”, a fost înlocuită cu „divertismentul”. Viitorul jurnalist învaţă că mass-media are obligaţia să distreze, să bine-dispună, să relaxeze consumatorul. Televiziunea, ca partea cea mai reprezentativă a postmodernităţii, este şi cea mai vinovată de lipsa de educaţie şi de reacţie a societăţii. Cultura televizată, în goana după audienţă, cultivă cei 4S - sînge, sex, senzaţional, spectacular (A.D. Rachieru, „Globalizare şi cultură media”, Institutul European, 2003). Celelalte medii se aliniază cuminţi! Unii cred că prin acest teleconsum cultural se asigură o terapie a frustrărilor individului. Alţii trag un semnal de alarmă evidenţiind efectul stimulativ prin amplificarea violenţei reale: explozia delincvenţei, invazia simulacrelor, a pseudoculturii, a incompetenţilor şi loialilor, şi pericolul ca televiziunea să livreze o realitate prescrisă, o trăire a realităţii prin procură. În noul Ev Media, interacţiunea comunicativă între oameni, grupuri şi în societate slăbeşte şi capătă rol narcotizant! Mass-media este comercială şi epidermică, superficială, propunînd un şuvoi de modele şi imagini-ghid ale non-valorii - în 98% din situaţii! - sfîrşind prin a infantiliza publicul cu soap-opera şi publicitate stupidă. Adevărul nu mai contează. El devine un concept demodat, pentru profesioniştii care confundă imaginea cu imaginaţia. ADORMIREA SIMŢURILOR ESTE DROGUL MASELOR NEMULŢUMITE DE PROPRIA VIAŢĂ!

Un astfel de comportament, total pe lîngă Constituţie, duce la ruperea capacităţii de protecţie naţională şi poate cuprinde: injectarea unui complex naţional de inferioritate, promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de instituţiile naţionale fundamentale, spolierea patrimoniului naţional, crearea unui sentiment de culpabilitate naţională, inducerea unui sentiment de inutilitate, etc.

Cînd, însă, propriul decident politic se preocupă de Statul paralel, avem de-a face cu o ameninţare directă la siguranţa naţională! Care, adăugată triunghiului sărăcie-lipsă-educaţie (educaţie cu televizorul) - lipsă sănătate (imposibilitatea susţinerii sistemului social), face un cocktail exploziv la adresa siguranţei naţionale! Fără mamă, fără tată!